„Lucarna” este un roman despre oameni obişnuiţi, care-şi duc existenţa cu modestie şi cu grija zilei de mâine, cu bucurii, cu necazuri, cu gânduri curate sau condamnabile. Saramago este cel care priveşte prin lucarna imobilului unde locuiesc toate personajele sale. O fereastră bine orientată, de unde se poate vedea tot, chiar şi ce...nu se vede! Naratorul surprinde fragmente din vieţile personajelor şi trece mai departe, la alţi protagonişti, cu alte obiceiuri, cu alte meschinării zilnice, cu alte vise. Oricând am privi printr-o lucarnă, mereu ar fi ceva nou de văzut. Cartea lui Saramago nu are un sfârşit, nu are nici măcar un început. E ca-n viaţa reală: „panta rhei” (totul curge). Pilar del Río, soţia autorului, sintetizează cel mai bine ce este „Lucarna”:

„Lucarna este poarta de intrare în lumea lui Saramago şi va fi o descoperire pentru fiecare cititor. Ca şi cum un cerc perfect s-ar închide. Ca şi cum moartea n-ar exista.”

 

Prin  lucarnă se pot vedea locuinţe unde a fost şi mai este iubire, transformată în ani, dar poate mai frumoasă şi mai statornică după trecerea timpului. Silvestre şi Mariana 

„...ştiau prea bine că focul tinereţii se stinsese pentru totdeauna, dar se iubeau cu tandreţe şi acum, ca în urmă cu treizeci de ani, când se căsătoriseră. Poate că acum dragostea lor era chiar mai mare, pentru că nu se mai hrănea din perfecţiuni reale sau închipuite.”

În altă casă există iubire şi ceartă. Ce frumos ştie Saramago să le surprindă pe-amândouă!

„Mânia înflăcărată a Rosáliei se lăsă înduplecată de frumuseţea răcoritoare a fetei, iar furia dispăru precum apa în nisip.”

 

Uneori în imobil nu se întâmplă mai nimic. Saramago ştie cum să facă dintr-o constatare banală, un lucru consemnabil şi memorabil prin formularea sa:

„Dialogul ceasului cu liniştea se văzu din nou întrerupt”

 

Fiecare loc „văzut” de autor are povestea lui. În toate şi în oricare ne putem regăsi pe noi înşine, în diferite ipostaze, la vârste diferite. Justina e o copilă în faţa căreia se dezvăluie universul înconjurător. Noutatea pătrunde pe mai multe căi în căpşorul fetiţei:

 „Ochii pierduţi ai Justinei luptară împotriva zgomotelor neliniştitoare care îi umpleau auzul.”

 

Când e pe punctul de a adormi,

 „Pleoapele coborâră încetişor sub greutatea umbrelor şi a liniştii”

 

Unii  locatari sunt la începutul vieţii, ca Justina. Alţii, pe la sfârşitul ei... Sau, aşa cum spuneam la început, totul curge…

„Isaura şi Adriana zâmbeau. Sărmane bătrâne acum, limitate la treburile casnice [...]. Zbârcite şi încovoiate acum, albite şi tremurânde, o veche flacără aruncând ultimele limbi, luptând împotriva cenuşii care se strânsese.”

 

Sunt momente când cele două bătrâne se simt tinere. Se simt, sau îşi imaginează că sunt? Oricum nu mai contează:

„Se simţeau tinere, vibrante, sonore precum coarda întinsă a unui pian – în comparaţie cu acea bătrâneţe care se fărâmiţa.”

 

Îmi închipui că aşa trebuie să se fi simţit Saramago când scria ultimul său roman, „Halebarde, halebarde”. O coardă întinsă a unui pian a cărei vibraţie nu poate, nu ştie şi nu vrea să se oprească. Se poate întâmpla ca trecerea de la vibraţie la rezonanţă să se facă în modul cel mai normal cu putinţă. Aşa se întâmplă şi cu cititorii autorului portughez: rezonează unii cu alţii şi cu opera acestui scriitor…Totul curge nu-i totuna cu totul a curs! Un exemplu că aşa se-ntâmplă este José Saramago.