Proza  lui Eminescu este filosofică, fantastică şi cu elemente evidente de teorii ştiinţifice care s-au dezvoltat mult după dispariţia fizică a Poetului. Nuvela "Sărmanul Dionis” a fost citită la „Junimea” şi nu-i greu de imaginat starea de uşoară nedumerire în care trebuie să fi intrat auditorii la  sfârşitul uneia dintre cele mai strălucite creaţii în proză. 

 

E dificil de vorbit despre nuvela „Sărmanul Dionis”... E greu pentru că fiecare cititor ia partea sa din elementele fantastice ale nuvelei. E greu pentru că nu poţi explica ceva ce altcineva poate înţelege altfel. Nuvela începe cu elemente de filosofie:

„Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare — acelaşi lucru. Cu proporţiuni neschimbate — o lume înmiit de mare — acelaşi lucru.”

Eminescu dezvoltă mai departe ideea raportului dintre om şi timp:

„…în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată? Şi iată cum. Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri — evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noştri.”

 

Să fie oare realitatea o reflectare subiectivă a fiecărui individ în parte?

„...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”

 

Autorul nuvelei ne spune cui aparţin asemenea idei:

„Cu drept cuvânt cititorul va fi clătit din cap şi va fi întrebat — prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? Existenţa ideală a acestor reflecţiuni avea de izvor de emanaţiune un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel.”

 

„Capul cu plete” se gândea la „lucruri mistice, subtilități metafizice”, care „îi atrăgeau cugetarea ca un magnet”.

 

În nota obişnuită a operei eminesciene, geniul este neînţeles şi trist:

„Adesea îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă. Lipsit de iubire — căci n-avea pe nimeni în lume, iubitor de singurătate, în neputinţă sufletească de a-şi crea o soartă mai fericită[...].”

 

Dionis e sărac, melancolic, rămas fără părinţi şi ...călugărul Dan:

„Ciudat! Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis... pare că se făcuse în alte vremi, între alţi oameni! Ciudat!”

 

Folosind metempsihoza, Dionis călătoreşţe în timp şi spaţiu: în alt secol este călugărul Dan, trăind în timpurile domnitorului Alexandru cel Bun. Experimentările mistice îl fac pe Dan să se poată separa de umbra sa şi să concluzioneze că sufletul său ar fi existat cândva în Zoroastru (sau Zarathustra, conducătorul spiritual al vechilor popoare iraniene).Neverosimila călătorie se face cu ajutorul lui Ruben 

„Maistrul Ruben era un bătrân de o antică frumuseţe. O frunte naltă, pleşuvă, încreţită de gândiri, ochii suri, boltiţi adânc în capul cel înţelept, şi barba lungă, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului până pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din vechime.”

 

E extraordinar modul cum Eminescu ne sugerează frământările filosofice ale înţeleptului:

„Arătarea lui era liniştită — dar nu blândă; numai în împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceaţă amărâtă de îndoieli.”

 

Nu mi-am propus să intru în toate amănuntele nuvelei. Spuneam că fiecare cititor ia (sau poate lua) partea sa din elementele fantastice ale nuvelei. Când am citit următorul pasaj:

„Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea — un univers într-o picătură trecătoare.”

 

…mi s-a părut a fi un text care lămureşte esenţa teoriei fractalilor. Un fractal este

„o figură geometrică fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părţi, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puţin aproximativ) o copie miniaturală a întregului".

 (wikipedia.org)

 

Aceeaşi sursă pe care am folosit-o mai înainte mai vine cu o lămurire:

„Termenul a fost introdus de Benoît Mandelbrot în 1975 şi este derivat din latinescul fractus, însemnând „spart" sau „fracturat".”

 

Mihai Eminescu face nişte precizări care-l ajută pe cititor să-i înţeleagă nuvela care a fost citită pentru prima dată în 1872, adică aproximativ cu 100 de ani mai înainte de  apariţia termenului „fractal”. 

„Două vorbe concluzive. Cine este omul adevărat al acestor întâmplări, Dan ori Dionis? Mulţi din lectorii noştri vor fi căutat cheia întâmplărilor lui în lucrurile ce-l încunjurau; ei vor fi găsit elementele constitutive a vieţii lui sufleteşti în realitate: Ruben e Riven; umbra din perete, care joacă un rol atât de mare, e portretul cu ochii albaştri; cu dispariţiunea acestuia dispare ceea ce veţi fi îndemnaţi a numi o idee fixă; în fine, cu firul cauzalităţii în mână, mulţi vor gândi a fi ghicit sensul întâmplărilor lui, reducându-le la simple vise a unei imaginaţii bolnave.”

 

Şi a doua concluzie a Autorului, după care ne putem retrage la meditaţie fiecare în lumea lui...

„ Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor a cărui existenţă n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi care, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator, dar acelaşi număr mărginit pentru regizor. Nu sunt aceiaşi actori, deşi piesele sunt altele? E drept că după fondal nu suntem în stare a vedea. —Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă care să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce de mult nu mai este?”

 

Mie mi-ar plăcea să fiu unul dintre spectatorii despre care vorbeşte Eminescu, iar pe scenă să-l pot vedea, măcar pentru o clipă, pe EL!...