Personajul principal al romanului trebuie prin orice mijloace să ascundă mamei sale un adevăr nemilos: sora lui, o artistă care a avut concerte în toată lumea, era, de fapt, de mult moartă. Mamei bătrâne şi bolnave îi parveneau scrisori de la fiica ei, scrise, de fapt, de fiul rămas lângă nebănuitoarea lui mamă.     

 

„…de cinşpe ani cumpăr pentru mama vitamine şi picături de valeriană […]. Un cadavru banal care-şi anihilează duhoarea cu ceai de mentă, iar cu fond de ten îşi vopseşte pielea într-o culoare umană. Un cadavru care adunase colecţia de cinşpe ani din ProgramuldeRadioşiTeleviziune, InformaţiiFarmaceutice şi ŞtiinţăşiTehnică.”

 

Attila Bartis are obiceiul de a „lipi” mai multe cuvinte într-unul singur. Efectul asupra celui care citeşte e interesant…Se subliniază în acest mod stări, situaţii, atitudini. Mie mi-a plăcut această tehnoredactare aparent neglijentă. Mi-am notat câteva:

„doardus”,„nuauniciunrost”,„nulevedenimeni”,„tovarăşaartistă”,„sabiadinaluminiu”, Efrumoasălocuinţaasta”.

O întâmplare petrecută la graniţa româno-ungară şi modul „academic” de rezolvare ales de autor, martor al unei banale întâmplări, dă prilejul să ne cunoaştem pe noi înşine, puşi de multe ori în situaţii în care nu intervenim cu fermitate, pentru că

„pe parcursul anilor învăţăm să ne catalogăm laşitatea drept răbdare.”

 

Attila Bartis are imaginaţie…

„Lumina gălbuie a lanternei a trecut încet peste faţada clădirii, iar la etaj, cioburile de sticlă de la ferestrele distruse străluceau, rând pe rând, asemenea unor dinţi de rechin.”

 

În acelaşi roman, am citit:

„…ani la rând am făcut surcele din crengile înălţate-n nimic şi din rădăcinile agăţate în doruri, până când am ajuns la singura realitate evidentă: vioara de maestru a surorii mele mai mari.”

 

Până la urmă, bătrâna mamă bănuieşte ceva în legătură cu starea fiicei ei, dar ocoleşte din nou realitatea, acceptând să îngroape, cu tot ceremonialul, scrisorile adunate într-un sicriu. Aici, în această fază a romanului, e greu să distingi aşa uşor despre care ţară e vorba, pentru că obiceiurile (proaste) sunt asemănătoare. Un pietrar,

„József Smukk era ahtiat după vodca Finlandia , aşa că într-o secundă a şi gravat numele soră-mii pe un obelisc din piatră artificială. Directorul de la pompele funebre a făcut abstracţie că nu exista certificat de deces, mai exact certificatul de deces al soră-mii a fost un carton de ţigări americane şi o sticlă de whisky scoţian […]”

 

Toate astea se întâmplau în cimitirul Kerepesi din Budapesta, unde

„sub fiecare lespede erau morţi adevăraţi, dintre cei răpuşi de gloanţe sau de cancer sau de decrepitudine. Morţiprafşicenuşă [acelaşi stil personal al scriitorului], care de acolo, de jos, ascultă în tăcere hărmălaia fazanilor, oftatul supapelor de la fabrica de cauciuc şi scâncetul liceenelor îndrăgostite.”

 

Familia povestitorului a avut legătură cu teatrul. Când o mare actriţă nu mai apare pe scenă, există o mică speranţa pentru viitor:

„Marile actriţe obişnuiesc să se retragă, apoi inventează ceva şi surprind din nou publicul; se dedică protecţiei animalelor sau cam aşa ceva.”

 

Şi noi putem da un exemplu, dar mai bine să mergem mai departe cu comentariul romanului…

 

Attila Bartis are abilitatea descrierii unor situaţii intime:

„Unul câte unul, fiecare sunet evada gâfâind din plasa descompusă a conştiinţei […].”

 

Sau: „Am simţit că durerea este nevoită să ajungă la partaj cu voluptatea”

 

Tot Attila Bartis nu se sfieşte să folosească în roman cuvinte considerate indecente. De altfel, libertăţile de limbaj ale  autorului sunt prezente în tot romanul. Despre libertinism, personajul principal spune, chiar la sfârşit:

„…n-aş putea să scriu altceva decât că mă fascinează doar un singur lucru: cerul înstelat care-i deasupra mea.[…].”

 

Cerul înstelat…Dar ce diferenţă peste secole între doi locuitori ai planetei noastre care vorbesc despre cerul de deasupra lor şi despre legile morale…