CARTE: „Un durwan adevărat” de Jhumpa Lahiri Imprimare 1132 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 07 Decembrie 2014 10:27
N-a trecut prea mult timp de când am postat o recenzie despre o povestire a scriitoarei indiano-americane Jhumpa Lahiri, „O problemă temporară”. Acum a venit rândul altei povestiri, tristă şi adevărată, „Un durwan adevărat”.
 
Boori Ma e măturătoare de scară  la un bloc. Are
„şaizeci şi patru de ani, părul strâns într-un  nod nu mai mare decât o nucă şi arată  aproape la fel de slabă din faţă ca dintr-o parte.”
 
Boori Ma face şi curăţenie, dar are şi responsabilitatea pazei imobilului unde lucrează.
„ Nimeni din imobil nu poseda ceva care să-i tenteze prea mult pe hoţi. Văduva de la etajul doi, doamna Misra, era singura care avea telefon. Cu toate acestea, locatarii erau mulţumiţi că Boori Ma veghea mişcările de pe alee, că putea, cu câteva lovituri de mătură, să gonească orice personaj dubios care vagabonda prin zonă[…].”
 
Într-o zi, portăreasa se îmbolnăveşte.
„Boori Ma prefera să creadă că lucrul care o irita în pat, care îi fura somnul, car îi dădea o usturime ca ardeiul iute pe piele şi pe capul unde părul i se rărise nu avea o origine atât de vulgară.”
 
Acţiunea povestirii se petrece în India, un ţinut unde ploaia zilnică e ceva obişnuit. Portăreasa se gândeşte la necunoscuta ei boală de piele în timp ce mătura scara. Dintr-o dată, a început să plouă. O ploaie care
„veni răpăind pe acoperiş ca un băiat care poartă papuci prea mari[…]”
 
Unul dintre locatarii blocului ajunge director la o companie. Cu banii din salariu, a cumpărat două chiuvete(!). Una a fost instalată în apartamentul noului director, cealaltă la capătul scărilor de la etajul unu.
 „Domnul Dalal îşi spunea: o chiuvetă pe scară sigur îi va impresiona pe vizitatori. Acum era director de companie, cine ştie cine putea să le viziteze clădirea?”
 
Soţia proaspătului funcţionar înaintat spectaculos pe scară ierarhică are altă viziune:
„Nu vrei să faci cerere pentru telefon? Şi încă mai aştept frigiderul pe care mi l-ai promis când ne-am căsătorit.”
 
Cu siguranţă, India e altă lume….
 
Boori Ma suferă din cauza neprecizatei sale boli. Locatarii îi aruncă din cameră toate lucrurile şi mobilierul sărăcăcios pe care-l avea. Toţi credeau că boala portăresei e contagioasă şi se poate transmite prin îmbrăcăminte sau prin obiectele folosite de ea. Începe sa doarmă pe ziare şi să înnopteze pe acoperiş. În anii munciţi, portăreasa a adunat câţiva bănuţi pe care acum începe să-i cheltuiască. Încet-încet, sariul ei se goli de bani, cheltuiţi pe floricele de orez, alune kaju, o cană de sirop din trestie de zahăr…Întoarsă la blocul unde a făcut ani de zile o treabă apreciată de toţi locatarii, Boori Ma află că s-a furat chiuveta instalată pe scară. Toţi o acuză c-ar avea legătură cu furtul. Unul dintre locatari spune celorlalţi:
„Boori Ma a pus în pericol siguranţa acestui imobil Avem lucruri valoroase. Văduva, doamna Misra, trăieşte singură cu telefonul în casă. Ce să facem?”
 
Clădirea se văruieşte, se vopseşte. La aşa mândreţe de bloc recondiţionat, e nevoie de un durwan adevărat, gândesc locatarii. O alungă pe biata Boori Ma,care, îndepărtându-se de imobil, 
„îşi scutură capătul liber al sariului, dar nimic nu zornăi.”
 
După  un final aşa de  trist de povestire, orice încercare de a găsi cele mai potrivite cuvinte de încheiere a recenziei sunt inutile. Să ne gândim că s-ar putea să trecem (dacă n-am făcut-o deja…) de multe ori pe lângă cineva ca Boori Ma…
 

Share