Când ai în mână  o carte interesantă, sunt două reacţii posibile pe care le poţi avea ca cititor: ori îţi place atât de mult încât nu poţi să te opreşti din citit până nu termini ultimul cuvânt al cărţii, sau, dacă sunt trecute în revistă fapte, oameni, situaţii, care ar putea fi puse într-un mozaic literar şi într-o conjunctură socio-politică,  poţi să citeşti câteva pagini, viaţa să curgă mai departe cu ale ei, apoi să mai citeşti câteva pagini, după ce ai reflectat suficient la cele anterioare. „Turn desfrunzit”, cartea domnului Felician Pop se încadrează în a doua categorie, dar asta nu înseamnă nicidecum că este mai puţin interesantă. Dimpotrivă, este o carte captivantă de la primele rânduri. Eseuri care te pun pe gânduri…Nu poţi trece de la unul la altul aşa uşor… Autorul critică lumea în care trăieşte, în care trăim, neuitând niciun moment că limba română are frumuseţile ei care trebuie puse în evidenţă de cei care au talentul de a o face. Primele rânduri ale cărţii sunt pline de nostalgie şi de alese construcţii lingvistice:

“Copilăria  mea a avut destule ingrediente ca să dea o tainică aromă întregii mele existente.”

Tot scriitorul sătmărean spune:

„În copilărie, ai sentimentul că tot ceea ce se întâmplă, trebuie să se întâmple,[…] că fibra trăirii zbârnâie adânc în trupurile rezonante.” 

 

Mă gândesc la Simone de Beauvoir care, în “Memoriile unei fete cuminţi” îşi punea întrebări constatând că tot creşte:

“Brusc, viitorul prindea contur; urma să mă transforme într-o altă fiinţă, care spunea eu fără a mai fi eu.”

 

Felician Pop nu uită că primii ani de viaţă au fost  fundamentali pentru devenirea viitorului om de cultură şi de litere:

 „…rădăcina vieţii mele şi-a nutrit trunchiul în primul deceniu al existentei mele. Şi frumuseţea acelei lumi, un melanj tulburător de real şi imaginar, îmi sugerează acum asfinţitul, cu raza curată a unei dimineţi scăldată în roua candorii şi mirării definitive…”

 

Felician Pop dă în cartea de eseuri a domniei sale destule exemple de mari scriitori români care au rămas cu studiile incomplete. Numai că pentru talent nu se acordă diplome de absolvire. În carte, putem citi:

„Ele [studiile] nu au fost, după cum se vede, prea fericite. […] oamenii aceştia, artişti în toată puterea cuvântului, au simţit, în diferite perioade, că de multe ori şcoala este pierdere de vreme. Oare ce am putea constata astăzi?”                

 

Doreşte cineva să răspundă la această întrebare? Se încumetă cineva s-o facă?...

 

Tunul s-a desfrunzit şi acum e gata oricând să se lase observat din cele mai îndepărtate (nu neapărat la distanţă mă refer…) locuri. Eseurile domnului Pop te fac să te simţi în „Minunata lume nouă” - cartea lui Huxley – şi în lumea cărţii lui George Orwell, „1984”

 

Scriitorul spune tot ce are de spus cu mult curaj. Despre democraţie, verdictul e clar:

„Cine spune că România ar fi o ţară democrată este ori un demagog fără seamăn, ori un imbecil incurabil.”

 

Aşa-zisa integrare a noastră în familia europeană nu trece necriticată de autor:

„Mimetismul nostru nu mai poate păcăli pe nimeni, iar Uniunea Europeană se uită la noi ca la o javră murdară pe care trebuie s-o tolerezi în ogradă.”

 

Despre programele televiziunilor, din perspectiva unui om de cultură exasperat de nimicnicia emisiunilor, autorul spune:

„peste toate aceste anomalii se varsă din belşug sosul gros al posturilor „etno” şi de manele care difuzează non-stop tot soiul de orori acustice menite să înveselească un popor înnebunit de griji şi de foame.”

 

Tot mai mult captivat de fraternitatea maramureşeano-sătmăreană descoperită şi în paginile cărţii, m-am bucurat poate prea tare când am citit :

„Vecinii noştri maramureşeni, întotdeauna şi în orice domeniu cu un pas în faţa noastră, au împânzit întreaga ţară cu produse culinare „ecologice” la care dau buzna fericiţii citadini sătui de E-uri[…].”

 

Apoi, după ce autorul ne laudă ecologicele produse  maramureşene, vine „duşul rece”, valabil şi pentru sătmăreni, şi pentru maramureşeni:

„Un om de la ţară şi-ar da seama numaidecât că multe din fabuloasele mâncăruri şi băuturi nu prea sunt în regulă[…].”

 

Cine poate spune altceva?...

 

Felician Pop comentează un  „şablon” mult prea mult folosit azi:

„Repede a apărut şi „doamna folclorului”, o nefericită expresie de termeni contradictorii. Nu poţi fi şi „doamnă”, iar în acelaşi timp şi „folclorică”, dar se pare că nimeni nu mai stă să analizeze comicul caragialian al acestei sintagme.”

 

Lipsa de reacţie a societăţii împotriva pericolelor extremismului este un alt eseu pe care l-am citit cu atenţie. Este amintit scriitorul american născut în Franţa – Julien Green- care în timpul războiului a stat departe, în munţi, (de) unde a continuat să scrie. Apoi, a înţeles ce greşeală comisese…

„Departe de provocările lumii, Green a trăit ani de zile într-o armonie desăvârşită, dar istoria l-a ajuns şi pe el din urmă, cu toate grozăviile ei.”

 

De la trăirile lui Julien Green, la educaţia actuală. Felician Pop face o frumoasă trecere în timp:

„Educaţia are trei piloni importanţi: familia, biserica şi şcoala. Dacă un copil nu găseşte aici reperele reale ale desăvârşirii sale existenţiale, atunci generaţiile viitoare nu vor avea nici măcar târzia tresărire de conştiinţă a lui Julien Green.”

 

Tot despre învăţământul românesc de azi, autorul spune:

„Maşina de mers în gol a învăţământului este alimentată de indigestul combustibil al hârţogăriilor idioate. Nimeni nu are curajul să spună că acest sistem este putred până în rărunchi.”

 

Nimeni?

 

Un eseu care atacă partea presei prea linguşitoare faţă de putere,  „Cine varsă-n ciorbă zahăr?”, se evidenţiază imediat prin felul inspirat al titlului deosebit de sugestiv ales. Se poate citi destul de uşor printre rânduri…Mai ales dacă ne gândim la basmul nostru cu „sarea-n bucate…”

 

Felician Pop spune lucrurilor pe nume când reaminteşte evenimente istorice cu care istoria ne-a făcut contemporani: 

„sângeroasa înşelătorie populară din decembrie 1989, barbaria mineriadelor din 1990”, etc. 

 

Suntem „arătaţi cu degetul” şi pe bună dreptate:

„Conştiinţa este o chestie periculoasă iar libertatea, un produs care a avut un termen de garanţie foarte scurt.”

 

Câteva cuvinte ale autorului care mă fac să-mi amintesc de un slogan al începutului de an 1990 şi care acum ar trebui să ne dea fiori:

“De Crăciun ne-am luat raţia de libertate!”

 

Autorul „Turnului desfrunzit” încearcă să mai reducă din ignoranţa cu care suntem înconjuraţi până la sufocare aproape, şi ne „traduce” nişte termeni pe care mulţi îi înţeleg „după ureche”. Două exemple:

„Un cuvânt presărat prin fraze, mai mereu aiurea, este „fortuit”, în sensul de „forţat” când, de fapt, „fortuit” înseamnă  „venit pe neaşteptate”, sau întâmplător”.

 

 Sau:

„…furaţi de asemănare, mulţi cred că „lucrativ” înseamnă ceva care lucrează, când de fapt are sensul de ceva care aduce câştig, care este profitabil şi nimic altceva!”

 

În încheiere, o explicaţie dată de autor despre titlul cărţii:

„Cartea aceasta „Turn desfrunzit” se referă la faptul că artistul este ca un turn care trebuie să vadă lumea şi care se desfrunzeşte cu fiecare carte. Desfrunzindu-se, pe artist îl vezi aşa cum este, în măreţia sau în grozăvia sa”.

 

Citind această precizare, mi-am amintit de  „Decojind ceapa” a lui Günter Grass ...şi o întrebare pe care nu mă pot înfrâna s-o pun autorului, care îşi aminteşte cu plăcere de primele cărţi citite în copilărie, printre care la loc de cinste a stat  „Iluzii pierdute” a lui Balzac. Acum, după ani, pentru unii mulţi, pentru cei din generaţia lui Felician Pop puţini, câte iluzii s-au pierdut oare definitiv?...