Jhumpa Lahiri este o indiancă stabilită de la vârsta de doi ani împreună cu familia în Statele Unite. Cartea „Interpret de maladii”, o colecţie de nouă povestiri, i-a adus râvnitul premiu Pulitzer. Povestirile sunt cu protagonişti obişnuiţi, care trăiesc drame sau neîmpliniri pe lângă care ceilalţi oameni trec indiferenţi pentru că le au pe ale lor...Cartea scriitoarei lasă „urme” după ce e citită…Am ales  pentru azi  povestirea „O problemă temporară”.

 

 Scriitoarea americano-indiană ne introduce în atmosfera unei familii de indieni stabiliţi în Statele Unite. O zi obişnuită din viaţa familiei, dar ce mai poate fi obişnuit pentru nişte părinţi al căror copil s-a născut mort?...Doctorul le-a explicat că a fost o problemă cu placenta. Apoi

"A zâmbit în felul cel mai binevoitor în care e posibil să zâmbeşti unor oameni pe care îi cunoşti numai în viaţa profesională".

 

Shukumar şi-a văzut pentru  prima şi ultima dată copilul în spital.

„Shoba doarme. Copilul fusese spălat, pleoapele lui bulbucate erau strâns închise în faţa lumii.”

 

Fraza aceasta îmi aminteşte de Cezar Petrescu şi romanul său „ Calea Victoriei”:

„Teofil Steriu, chiar dacă nu s-ar fi aflat în sicriu, cu pleoapele închise vieţii, tot n-ar fi ştiut că rândunelele au sosit.”

Tatăl micului născut fără viaţă mai apucă să-şi ţină copilul în braţe.

„Îl ţinuse la piept, într-o cameră întunecată, într-o aripă neştiută a spitalului”

 

Shoba şi Shukumar şi-au dorit tare mult copilul...S-au pregătit pentru primirea noului membru al familiei.

„La sfârşitul lunii august, apăruseră  un pătuţ de culoarea cireşelor, o masă albă de schimbat copilul, cu mânere verzi ca menta, şi un balansoar cu pernuţe cadrilate.” 

 

Apoi, 

„Shukumar dezasamblase totul înainte s-o aducă pe Shoba de la spital .”

 

Cei doi părinţi se întorc de la spital şi

„plânseră împreună pentru lucrurile pe care acum le ştiau.”

 

Toată viaţa celor doi s-a schimbat după aflarea veştii tragice despre copilul lor. O întrerupere a alimentării cu curent electric, întrerupere care s-a tot repetat în ultimele zile, dă prilejul părinţilor care n-au avut niciodată un copil să-şi amintească, stând pe întuneric, de o ceremonie a orezului la care au asistat în India natală. Era cald.

„A trebuit să asist la o întreagă ceremonie a orezului pe întuneric. Copilul pur şi simplu nu se mai oprea din plâns. Trebuie să-i fi fost îngrozitor de cald.”

 

Shukumar, se gândeste :

„Copilul lor nu plânsese niciodată. Shoba stabilise lista de invitaţi şi hotărâse pe care dintre cei trei fraţi ai ei îl va ruga să-l hrănească pe copil cu prima înghiţitură de mâncare solidă, la şase luni, dacă era băiat, la şapte dacă era fetiţă.”

 

După pierderea nou-născutului, Shoba îşi pierde din ce mai mult din frumuseţe. Shukumar se gândeşte:

„cosmeticele care i se păruseră inutile erau acum necesare, nu ca să-i înfrumuseţeze trăsăturile, ci ca să o definească într-un fel.”

 

În toate nopţile fără lumina becurilor, Shoba a tot încercat să-i spună ceva important soţului ei: se vor despărţi. Acum, el

„se simţea uşurat şi totuşi îi era greaţă. Asta era ce încercase  ea să-i spună de patru nopţi.”

 

Şi noi am putea empatiza cu durerea lor. Ce-am putea face mai mult decât să le înţelegem suferinţa şi să ne amintim, poate, versurile:

„Totuşi este trist în lume” ?

 

Lumea e diferită, dar suferinţele omeneşti sunt la fel...