Doina Rândunica Anton alină prin versurile ei durerile sufleteşti, nestrigate şi nealinate, ale fiecăruia. Un volum cu poezii care ne readuce în momentele cele mai frumoase ale vieţii noastre. Poezii  pline de metafore şi personificări, pline de dor, de nostalgie, de iubire. Prima poezie din volum, prima bucurie pe care poeta o oferă cititorului:

„Câteodată scutur covorul nopţii

  peste picioarele tale, râzând

 Câteodată mă fotografiez 

 în lumina unui măr abia muşcat

 Câteodată mă rog în biserica salcâmului 

 de flori încărcat […]”

……………………………………….

Atunci poetei îi vine harul:

„Şi atunci de emoţie, de frică

Sau poate de nu ştiu ce altceva, 

             scriu,

Adeseori scriu”

            („Câteodată”)

 

Un om care scrie frumos, sau un om care iubeşte frumos şi se „acoperă” de versuri minunate? Cine poate şti?...De ce-am şti?...

 

„Te văd urcând cărările moi din suspin

  şi-ţi ies la răscruce cu pâine şi vin

………………………………………

Pe muntele nopţii şi în miezul de miere al zilei

       nesfârşit te iubesc”

           („Nesfârşit”)

 

Un singur cuvânt, banal aş zice, care adânceşte mult dincolo de cuvinte o declaraţie de dragoste:

      „ nesfârşit te iubesc”

 

Un cuvânt bine ales şi declaraţia de dragoste iese din măruntul existenţei noastre şi devine eternă. Excepţional! Se întâmplă ca poeta să găsească cu efort cuvântul cel mai potrivit. Atunci când îl găseşte, se poate întâmpla ca versurile să fi fost deja  gata, fără cuvântul căutat:

"Nimic nu mai lipsea, 

doar cuvântul ce nu-mi mai trebuia.”

         („Ai venit către noapte”)

 

Doina Rândunica Anton  caută cuvintele cele mai potrivite. Le găseşte uneori în cele mai neaşteptate moduri:

„Căutam cuvântul cel mai frumos.

    Ţi-ai dezbrăcat cămaşa,

  Luna s-a îmbujorat în râuri…

        Ai păşit peste ea

   Fără patima drumului”

       („Ai venit peste noapte”)

 

Ce frumos se gândeşte Rândunica la Luna care vede tot şi se poate ruşina uneori...Parcă ne imaginăm vorbind cu satelitul Pământului şi încercând să-i alungăm din gând puditatea-i…

 

Ceva profund scrie Rândunica în următoarea poezie, din care am ales finalul, care e absolut admirabil:

„Desigur, sufletul nu ne întreabă nimic, 

       ci doar se îmbracă în viaţă

   dezgolindu-se seară de seară”

       („Seară de seară”)

 

  Poeta sigheteană ştie ce bine îi e omului când iubeşte…

„Te-am cercetat 

când dimineaţa îţi dăruia 

cămaşa ei de lumină

înainte să o îmbraci

…………………………

…înainte să te ridici pe pragul inimii

şi să te reverşi în nesaţul dimineţii

    te-am sorbit profund 

    în poezia memoriei.”

        („Te-am cercetat”)

 

Cel iubit e în stare de orice! 

„ El ştia drumul încrederii.

         De dimineaţă 

   Adunase toate pietrele colţuroase,

   înlăturase spinii şi bălăriile,

   alungase cohortele de urzici

…………………………………..

Era un drum afânat,

rotunjit pe călcâiul luminii,[…]

   („Era un drum”)

 

Fiecare dintre poeziile cuprinse în volumul „Tărâmuri de neocolit” ar putea fi comentată mult mai amănunţit. Ceva mă reţine. Poate invitaţia pe care vreau s-o fac cititorilor de a  se bucura de clipe alese citind poeziile minunate ale Rândunicăi? Oare cine a alintat-o cu acest prenume care i se potriveşte neînchipuit de bine? 

 

Se spune că rândunica se întoarce în România pe 25 martie, de Buna Vestire, ocazie cu care ne anunţă revenirea primăverii. Rândunica noastră scriitoare  nu ne anunţă sosirea vreunui anotimp. Se vesteşte pe ea însăşi că mai are ceva de scris, mai are ceva pentru noi. Rândunica (pasărea) îşi construieşte cuibul la care revine de fiecare dată. Rândunica (poeta) îşi construieşte cu migală poeziile şi se întoarce de fiecare dată la publicul ei care o aşteaptă cu căldura pe care doar sufletele frumoase o pot emana. 

 

Pentru mine, versurile din volumul „Tărâmuri de neocolit” m-au convins de ceva: poate există tărâmuri imposibil de ocolit. Poate…Cartea aceasta e de neocolit, să ştiţi. Citesc una-două poezii şi pe dată simt că-mi vine o lumină de undeva, din interior… 

 

„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt 

Două cântece diferite lovindu-se, amestecându-se[…]”

 

Scria Nichita Stănescu. Ce bine că eşti, Rândunica şi ce mirare pe mine că te pot pricepe atât de bine…Şi ca mine pot fi mulţi alţii. Se impune o singură condiţie: să citească un volum de versuri scrise cu har, cu

„sufletul [care] nu ne întreabă nimic,    

       ci doar se îmbracă în viaţă

   dezgolindu-se seară de seară”.