În prefaţa cărţii, criticul literar Petru Comarnescu reaminteşte declaraţia lui Somerset Maugham făcută la prefaţa la ediţia în limba engleză a romanului:

„…romanul acesta mi-a fost sugerat de viaţa lui Paul Gauguin.”

 

Un roman - după cum subliniază criticul citat mai sus – care

„apare totuşi în mare măsură tributar mentalităţii mai vechi despre omul Gauguin, oglindind comentariile şi nedumeririle tipic burgheze din timpul vieţii artistului.[…] Scriitorul accentuează tăria de caracter a pictorului, adevăratul eroism cu care acesta a întâmpinat necurmatul şir de suferinţe din ultimii douăzeci de ani ai vieţii”

Maugham şi-a imaginat un alt pictor care să se lupte (cu sacrificii chiar) cu fixaţiile vremii lui pentru a face un pas înainte în pictură: pe Charles Strickland, despre care autorul romanului spune, adresându-se direct cititorului:

„Geniul lui Charles Strickland a fost autentic. S-ar putea să nu-ţi placă maniera lui de a picta, dar în orice caz, trebuie să admiţi că-ţi stârneşte interesul, te tulbură şi te ţine locului.”

 

Eroul lui Maugham 

 „… nu era decât un om cumsecade, politicos, onest si simplu, unul dintre acei oameni a căror tovărăşie o eviţi cu toate că le admiri calităţile excelente – cu alte cuvinte: o nulitate.”

 

Strickland, un om plin de vicii, dar la care 

„...greşelile lui sunt considerate ca o completare necesară a meritelor.”

 

Personajul principal al cărţii încearcă să-şi găsească propriul drum în pictură. Lucru anevoios…

„Generaţia tânără, impetuoasă şi conştientă de forţa sa, nu vrea să mai aştepte în fata uşilor închise; a năvălit înăuntru şi s-a aşezat pe locurile noastre”

 

Conflictul dintre generaţii, prezent întotdeauna în lume:

„Câţiva dintre cei vârstnici [...] încearcă să se convingă pe ei înşişi că nu le-a trecut încă timpul. Ei strigă la rând cu tinerii cei mai viguroşi, dar strigătul de luptă sună fals în gura lor de băieţi desfrânaţi care încearcă cu ajutorul creionului de sprâncene, al fardurilor şi al pudrei, într-o veselie stridentă , să recupereze iluzia primăverii.”

 

Maugham merge pe urmele lui Charles Strickland – aş zice ca un adevărat detectiv -  şi descoperă lucruri puţin ştiute despre personaj, dar descoperă şi lucruri noi despre el însuşi: 

„Încă nu învăţasem cât de contradictorie este firea omenească; nu ştiam câtă poză există în sinceritate, câtă josnicie se ascunde în spatele nobleţei, sau câtă bunătate în spatele viciului.”

 

Pentru astfel de fraze ar trebui să-i fim recunoscători lui Maugham! La un dineu, adică 

„una dintre acele reuniuni care te fac să te miri de ce gazda s-a deranjat să-i invite pe oaspeţi şi de ce oaspeţii s-au deranjat să vină.”

 

Cel care povesteşte firul întâmplărilor spune că

„Eu aveam pofta de mâncare a tinereţii, iar el pe aceea a omului cu conştiinţa împietrită.”

 

Deşi dispreţuit pentru modul în care se comportă în societate, Strickland e de apreciat pentru modul cum îşi urmează dorinţa de a deveni un altfel de pictor, renunţând chiar la „călduţa” societate burgheză. Maugham e din nou concis şi genial:

„Dorinţa omului de a fi aprobat de semenii lui este atât de puternică şi teama de cenzura acestora atât de violentă, încât el însuşi şi-a introdus duşmanul în fortăreaţă. Şi acum duşmanul îl pândeşte, mereu treaz în interesul stăpânului său, gata să zdrobească orice dorinţă, de-abia mijită, de a se îndepărta de semeni. Îl va forţa să pună interesele societăţii mai presus de interesele lui proprii.”

 

E greu să te lupţi cu propria conştiinţă, care 

„ este  lanţul puternic care leagă individul de colectivitate, iar omul, supus intereselor colective de care e convins că sunt mai presus decât ale sale, devine un fel de rob al stăpânului său, şi-l aşează pe acesta la locul de onoare.”

 

Maugham ne spune ce înseamnă pentru un artist plastic frumosul.

„Frumosul este un lucru minunat şi straniu, pe care artistul îl plămădeşte din haosul lumii prin frământarea sufletului său. […]. E o melodie care te învăluie, şi pentru  a o putea asculta în inima ta ai nevoie de înţelegere, simţire şi fantezie.”

 

Strickland şi povestitorul ( adică Somerset Maugham) jucau şah. Când câştiga,

”îşi dispreţuia adversarul învins şi aerul lui de triumf făcea ca înfrângerea să fie şi mai greu de suportat. Pe de altă parte, când pierdea, accepta înfrângerea cu voie bună. Cu alte cuvinte ştia să piardă, dar nu ştia să câştige. De aici pot trage concluzii subtile cei care afirmă că un om nu-şi dezvăluie mai mult caracterul decât la joc.”

 

Înclinaţia autorului pentru studierea caracterelor umane e explicabilă, poate şi prin faptul că a studiat filozofia şi literatura la Universitatea din Heidelberg.  Maugham  filozofează şi în acest roman. Un personaj important în „Luna şi doi bani jumate”, olandezul Dirk Stroeve, spune:

„ Venim pe lume fără să ştim de ce, şi plecăm, fără să ştim unde. Trebuie să fim foarte modeşti. Trebuie să păşim tiptil prin viaţă, pentru ca destinul să nu ne observe .[...] Să rămânem tăcuţi şi mulţumiţi în colţişorul nostru, supuşi şi blânzi. Iată care este înţelepciunea vieţii.”

 

Pentru a-şi găsi drumul în viaţă, personajul lui Maugham trebuie să părăsească Europa cea plină de prejudecăţi,

„În Anglia şi Franţa Strickland era ca un şurub pătrat băgat cu forţa într-o piuliţă rotundă,  dar aici, în insulă, piuliţele erau de toate felurile şi orice şurub se potrivea.”

 

Mă întreb oare cum ar arăta lumea azi dacă ar exista piuliţe de toate felurile, pentru orice şurub?...