CARTE: „Trei poduri peste lume” de Principele Radu al României Imprimare 1481 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 14 Septembrie 2014 06:46
„Prinşi prea îndeaproape cu prezentul proteic şi înşelător al lumii noastre paradoxale, cu instinct occidental şi tentaţii orientale,  nu realizăm cât de mult s-a schimbat societatea românească, din 1989 încoace.”
Aşa îşi începe Principele Radu cartea sa. Trei treceri diferite prin viaţă, trei momente fundamentale, consemnate, analizate şi scrise într-o carte care arată foarte limpede calităţile de scriitor, frământările pe care viaţa i le-a scos în cale, cu noi şi noi provocări. Cele trei momente diferite din viaţa autorului sunt:
1. Trecerea în noul mileniu, 
„moment fundamental pentru omenire, căruia i-am fost privilegiaţii contemporani”
2. Trecerea României de la statutul de ţară comunistă, la 
„lumea liberă, în care învăţ să trăiesc.”
3. Trecerea de la 
„condiţia de actor la cea de principe regal. Un privilegiu pe care nu am încetat, de la primirea lui, să mă străduiesc sa-l merit.”
La începutul cărţii, actorul Radu Duda vorbeşte pe larg despre activitatea sa pe scenă, sub semnul sufletului şi al măştii, consideraţi  cei doi poli ai teatrului.
„Frumuseţea începe atunci când descoperi că cei doi poli se întâlnesc, se interferează şi îţi arată că încercarea de a pune în ordine coerent-literară un astfel de fenomen nu este decât un gest de comoditate mentală.”
 
Frazele acestei cărţi sunt construite cu pricepere de literat şi de profund cunoscător al vieţii.
„Când am devenit persoană publică, viaţa reală a început să fie mai surprinzătoare şi mai originală decât ficţiunea. Între efigia de piatră a vieţii publice şi fiinţa imperfectă şi vulnerabilă a circulat mereu o imagine de o esenţă greu de conturat, ce ar putea fi numită „persona”, adică chipul ce face legătura între visele noastre şi clipele de zi cu zi.”
 
În timpul studiilor actoriceşti, profesoarele sale Olga Tudorache şi Adriana Popovici au produs o schimbare profundă a sufletului tânărului student la actorie.
„Ele refuzau masca cu obstinaţie, cu duritate chiar, cu nemiloasă intransigenţă. Preoteasă a sufletului, Olga avea un cult al trăirilor, o alchimie a stărilor şi rara ei intuiţie devora totul, personaje, texte, situaţii şi subiecte vii, impregnând studiul cu subconştientul său imn dedicat trăirilor. Era ca o muzică a stărilor sufleteşti, ce refuza sălbatic înregimentarea în măşti.”
 
Despre Adriana Popovici citim aceste frumoase cuvinte:
„Adriana, rafinat om de cultură şi artist hiperexact, practica o filosofie teatrală a responsabilităţii trăirilor, pentru ea expunerea unui personaj însemnând o dureroasă asumare. [...] Ea biciui sufletul pentru a-l face sensibil, îl diseca pentru a-i proteja misterul, îl umilea pentru a-l înălţa şi se lupta mereu cu elevii şi personajele lor pentru a le deschide, pe calea raţionalului, uşile sufletului.”
 
Actorul aminteşte de măştile candorii pe care le purtau tinerii studenţi la repetiţii. Dar spune că a văzut la lucru câţiva mari actori,
„toţi cu aerul unor şcolari ascultători şi miraţi.”
 
Superbă şi duioasă această exprimare! Sunt cărţi  care când le citeşti îţi provoacă, din când în când, un zâmbet involuntar, aprobator pentru textul scris. Citind „Trei poduri peste lume”, de multe ori frumuseţea textului descoperit în paginile cărţii, m-a făcut să zâmbesc...
 
Marii actori de teatru şi film cu care soarta a fost binevoitoare, apropiindu-i în unele momente, sunt „analizaţi” de scriitor. Despre legendarul Peter O’Toole, spune Principele Radu:
„Este greu de vorbit despre el, pentru că se află în continuă mişcare şi într-o permanentă schimbare. Are şaizeci de ani şi este slab, înalt, elegant, trist, indiferent, neîncrezător, timid, degajat dar instabil, cu aplomb dar nesigur pe el. [...] Are o faţă osoasă şi ovală, cu pielea fadă şi căzută, cu pomeţii proeminenţi, ca o mască tristă. Şi totuşi este incandescent...”
 
Pe scenă, Peter O’Toole 
„Imprimă spectacolului un ritm nefiresc de maşină de scris, pentru că nu lasă nicio fracţiune de secundă pauză între replica celui dinainte şi a sa proprie, şi totuşi e spontan, surprinzător, firesc.”
 
De  fapt, cea mai bună definiţie a actoriei, consemnată de autor în această carte, este:
„Arta lepădării de sine.”
 
Lui Peter O’Toole i se potriveşte, după cum vedeţi, ca o mănuşă, sau ca o mască perfectă!
 
José Carreras, Gherasim Luca ( un român devenit cetăţean francez care are poezii recitate de Radu Duda pe scenele franceze) şi mulţi alţi artişti sunt comentaţi folosind cuvinte alese cu grijă. Dintre toţi marii oameni de artă, trebuie să consemnez aici o descriere de neuitat a compozitorului şi interpretului Yehudi Menuhin.
„Adesea este îmbrăcat într-o cămaşă largă şi înflorată de mătase, cu culori aprinse, ceea ce îl face să semene cu un guru vesel şi îngăduitor."
 
Portretul pe care-l face scriitorul marelui muzician continuă:
„Când păşeşte, mângâie durerile pământului cu tălpile.”
 
Menuhin
„acordă tot atât de multă atenţie bomboanelor de ciocolată, aşezate cuminţi, lângă ceaşca de cafea, cât şi şefilor de stat sau discuţiilor despre morală sau politică. Are un zâmbet tainic şi sever, care arată că totul, pe lumea aceasta, este posibil şi explicabil.”
 
Autorul are doza de umor, dar şi de sarcasm suficiente pentru a transmite tot ce vrea să transmită dincolo de puterea cuvintelor. Spune că pe aeroportul „J.F.Kennedy” din New York avionul care era pregătit pentru întoarcerea în ţară a trebuit să aştepte decolarea altor avioane aflate înaintea aceluia în care se afla:
„...eram eu venit din România, dar coadă la avioane nu mai văzusem.” 
 
Spuneam de filozofia care apare foarte clar în mai multe pagini ale cărţii. Un exemplu:
„ Acelaşi sentiment de descumpănită singurătate, de aiuritoare depersonalizare şi de identitate pierdută voluptos o ai în magazinele de ziare, unde miile de titluri te fac să înţelegi că nimic nu este esenţial sau urgent pe lume, în afară de foame, sete şi somn.”
 
Acum, actorul nu mai urcă pe scenă, dar, după acei frumoşi ani ai tinereţii, rămâne o certitudine,
 „...o bucurie, ca o iluminare, că meseria noastră poate ameliora omul.”
 
Principele Radu readuce în discuţie momentul de cotitură în istoria ţării reprezentat de momentul 23 august 1944. Discursul Regelui Mihai după 50 de ani, cuprinde şi următorul pasaj:
„Adevărul tragic este că am pierdut controlul asupra propriei noastre independenţe din 1933, când Hitler a venit la putere. Noi nu am vrut nici fascism, nici război, nici comunism. Dar a trebuit să suferim toate aceste boli una după alta.”
 
Ca o remarcă personală, aş adăuga la cele trei boli încă una: capitalismul neruşinat care s-a instalat pe la noi...
 
Autorul povesteşte în ultima parte a cărţii despre întâlnirile cu şefii de stat de pe toate continentele în interesul deschiderii relaţiilor diplomatice ale României. Prezenţa Principelui Radu, dar şi ai altor membri ai Casei Regale e din ce în ce mai evidentă în viaţa României actuale. Probabil că Elisabeta a II-a are o influenţă remarcabilă şi acum asupra familiilor regale din restul Europei. Autorul cărţii o citează pe regina Marii Britanii, care spune că 
”Trebuie să fiu văzută ca să fiu crezută”.
 
 Şi aceste acţiuni diplomatice sunt impregnate, când sunt relatate, cu figuri de stil de o mare frumuseţe, de o mare relevanţă pentru cititor. Un exemplu: la Medina,
„covoarele de mătase cer o muncă eroică, ce poate dura zeci de ani pentru un singur exemplar. Ţesătoarele de covoare sunt mai răbdătoare decât politicienii, iar covoarele lor, mai durabile decât sistemele politice.”
 
Pentru că am comentat o carte scrisă de un reprezentant de seamă al Casei Regale a României, merită, în încheiere, să citez un fragment din discursul Regelui Mihai ţinut la  „Dineul Mileniului” pe 20 decembrie 1999, când Majestatea Sa a invitat la masă 
„români din toate regiunile ţării, din toate meseriile, religiile, etniile şi de toate vârstele.”
 
Un gest cu valoare uriaşă de simbol făcut de un Rege căruia i s-a luat ţara fără voia ţării…Un rege care n-a încetat să-şi iubească ţara în toţi anii grei ai exilului! La „Dineul Mileniului”, Regele Mihai a spus ceva care ar trebui să fie consemnat pe prima pagină a tuturor manualelor de istorie:
„Trebuie să înţeleagă toată lumea că existenţa şi perpetuitatea familiei regale a României nu are legătură cu politica, ci cu istoria. Nu suntem aici din amabilitatea sau generozitatea cuiva, ci din credinţa mea că trebuie să fiu alături de voi.”
 
 

Share