CARTE: “Hadigea” de Taha Hussein Imprimare 1297 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 22 Iunie 2014 08:53
Taha Hussein a fost supranumit „decanul literaturii arabe” şi a rămas orb pe când încă nu împlinise trei ani. Orb, la fel ca alţi mari scriitori ai lumii (Homer, Borges, Milton), dar asta nu l-a împiedicat să judece lumea lui arabă şi să ne transmită nouă, românilor un mesaj „printre rânduri” la care ar trebui să fim atenţi. 
 
Hadigea, o fată care 
„n-a coborât din cer aşa cum coboară îngerii pe pământ, în semn de milă şi îndurare. N-a ieşit nici din apa mării, aşa cum ieşeau în timpurile străvechi nimfele din râuri şi izvoare.”
 
Făcea parte dintr-o familie modestă, 
“Viaţa plină de necazuri şi de griji, aceste nevoi care-i împing pe cei săraci să se ocupe cu ceea ce nu le place şi să se mulţumească tocmai cu ceea ce urăsc au aruncat pe feţele părinţilor ei un văl dureros în care se amestecau tristeţea, umilirea, indiferenţa şi prostia.”
Ce-i rămâne unui scriitor orb care vrea să sublinieze frumuseţea lumii? Glasul …
 „Glasul ei îţi aducea în suflet clipele acelea dintre ivirea zorilor şi răsăritul soarelui, când roua dătătoare de viaţă şi de vioiciune vine ca un salut pe care cerul îl trimite pământului, când natura începe să se trezească zburdând şi totuşi lenevind, când lumina care abia se naşte îi şopteşte pământului: „Trezeşte-te şi găteşte-te!””
 
Conştientă de lumea neajunsurilor zilnice din care nu va putea să iasă, Hadigea
„Se străduia să-şi ascundă tristeţea întocmai cum face avarul cu o comoară.”
 
Mama ei o surprinde având la ea în cameră nişte lucruri care nu-i aparţineau şi care păreau a fi fost furate de undeva. Aşadar, mama gândeşte despre fata ei:
„nu-i mai rămăsese aşadar decât să fure , să-i înşele pe cei care-i făceau bine şi le uşurau traiul. Nu-i mai rămăsese decât să fure şi să aducă răul în casă, sporind necazurile familiei.[…] Din pricina acestui furt pe care-l descoperise începuseră s-o ducă aşa de greu”
 
Taha Hussein (1889-1973). Nu fără motiv am scris anii în care a trăit. Intenţia mea a fost să arăt faptul că în secolul XX, de care ne-am despărţit parcă ar fi fost ieri, arabii aveau concepţia expusă foarte clar în această nuvelă că cel care fură aduce necazuri mari asupra familiei din care face parte Interesant…Poate pe la alţii e altceva…
 
După această acuzaţie gravă şi nedreaptă, Hadigea e forţată de părinţi să se căsătorească. Dar,
„Hadigei nu i-a plăcut deloc căsătoria. Pângărirea sufletului ei pur şi nevinovat n-a putut fi ştearsă prin dragoste şi a venit să i-o şteargă moartea.”
 
Iar despre soarta bieţilor părinţi
„Aşa le-a fost scris de Allah părinţilor ei. Mahbuba să umble din casă în casă pentru a pregăti pâine cât va trăi, iar Şaaban să nu-şi cureţe niciodată mâinile şi hainele de noroi.”
 
Am citit nuvela arabă şi i-am dat iar dreptate lui José Saramago, care spunea:
„Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi. Orbi care văd. Orbi care, văzând, nu văd.”
 
Ce bine ni se potrivesc nouă aceste cuvinte!...
 

Share