O carte de eseuri aparţinând marelui Mircea Eliade, scrise în perioada studiilor făcute în India. O parte din cele trei care compun cartea „Erotica mistică în Bengal” este rezervată corespondenţei dintre autor şi părinţii săi rămaşi în ţară. Pe lângă lipsa banilor, Eliade se îndoia că cineva din România va putea aprecia munca sa de orientalist. Ştim deja de mai multe decenii că lucrările sale au depăşit graniţele ţării şi sunt şi acum un material indispensabil pentru cei interesaţi de filozofia indiană.

 

În „Erotica mistică în Bengal”, Eliade compară cultura europeană cu cea indiană. 

„În Europa există întotdeauna o dublă personalitate: a cugetătorului şi a omului de acţiune. Cel dintâi scrie cărţi, ţine cursuri universitare, contribuie la aşa numita „atmosferă culturală” a oraşului sau a ţării; celălalt e un simplu muritor de rând, cu mizerii şi cu invidii comune.”

 

Două culturi, două filozofii, europeană şi indiană. Despre misticism, autorul ne spune:

„În Europa, misticism  înseamnă iubire şi cunoaştere experimentală a lui Dumnezeu. În India înseamnă şi acest lucru, dar înseamnă şi orice activitate supra raţională.”

Sunt comparate timpul istoric pentru european şi…inexistenta lui pentru hindus.

„În India nu există simţul istoric, nu există cronologie, nu există o clară conştiinţă a timpului. Spiritul indian a renunţat organic la corespondenţii exteriori: documente, precizie, recapitulări, genealogie, etc.”

 

Comparaţiile dintre cele două culturi  continuă în domeniul sexului.

„O expresie sexuală, când se întâlneşte în literatura mistică şi ceremonială, nu deşteaptă în conştiinţa cititorului indian panica sau excitaţia, tulburarea sau curiozitatea pe care, de obicei o produce în mintea cititorului occidental.” 

 

„Kama-Sutra”, tratatul de sexologie hindus, e privit diferit de europeni şi de indieni.

„E semnificativ faptul că voluptatea are un rol cu totul secundar în viata asiaticului, în ciuda aparenţelor. Se vorbeşte despre „Kama – Sutra” ca despre o carte sub index, o carte publicată de edituri scandaloase şi citită pe sub mână. Totuşi, nimic mai firesc în Orient decât o asemenea carte, care e înainte de toate un tratat tehnic, fără nimic frivol în el, o învăţătură care transformă ceremonialul într-o estetică şi pe femeia ordinară într-o erudită rafinată.”

 

Venirea primăverii e primită cu bucurie de indieni:

„În luna Phalgun, la începutul primăverii, India sărbătoreşte robust şi primitiv biruinţa soarelui. E în această lună Phalgun, şi o victorie a vieţii vegetale şi presimţirea surdă a pieririi ei apropiate prin arşiţă. Biruinţa soarelui e vestită prin roşu. Însăşi sărbătoarea cea mai însemnată a Indiei se începe şi se sfârşeşte printr-o necumpătată dănţuire a roşului.”

 

Eliade nu putea să-l omită în cartea sa de eseuri pe mentorul său indian Rabindranath Tagore şi emoţiile pozitive ale omului, toate observate şi consemnate cu atenţie: „Sărbătoarea primăverii e fascinantă la Shantiniketan. Tagore a ştiut să îmbine, fără nicio urmă de intenţie pedagogică, prilejul primăverii cu bucuria omenească, şi să îmbete de lumină şi de dans acest omenesc până îl face pastă într-o mână nevăzută.”

 

Profetul Indiei moderne-cum a fost numit scriitorul şi filozoful indian, scria piese de teatru care erau jucate primăvara, în luna Phalgun, în parcuri:

„Când se încheie drama, reprezentată acolo, în parc, cu adolescenţi şi adolescente, rămâi ameţit de atâta descătuşare a omenescului, de atâtea şi atâtea bucurii adunate ca într-un potir într-o singură zi şi duse ţie la buze de mâna lui Tagore.”

 

Preocupat de ce se va întâmpla cu el „după”, autorul „Istoriei religiilor…”, mărturiseşte în cartea „Erotica mistică în Bengal”:

„Poate mor mâine…Gândul acesta mă paralizează. Nu moartea, ci imprevizibilitatea ei. Nu faptul în sine, ci împrejurarea. Necunoscutul. Nu mă întreb: ce are să fie dincolo? Ci-când voi fi răpit?”

 

A fost „răpit” în 22 aprilie 1986, dar are locul său incontestabil în eternitate!...