Cartea doamnei Mihaela Paraschiv e captivantă, e foarte bine structurată, bogată în conţinut şi se citeşte cu plăcere. „Femeia în Roma antică” pune accentul pe rolul jucat de femei în perioada amintită, dar ne furnizează multe alte aspecte inedite ale societăţii romane antice. Întemeierea poporului roman este rezultanta 

„a trei componente: latină, sabină şi etruscă. Fondul  etnic  principal latin era originar din Alba Longa, cetate întemeiată după legendă de troianul Aeneas."

 

Istoricul Titus Livius (cartea e plină de trimiteri la operele antice) spunea:

„Întemeierea unui oraş atât de însemnat ca Roma şi începutul celei mai întinse puteri, după aceea  a zeilor, se datoreşte mai ales destinului”

 

Ce-ar fi fost Roma fără legi? Romulus a înţeles că 

“acea  gloată nu se putea  contopi  într-un popor altfel  decât  prin  legi”

 

Numa Pompilius, al doilea rege al Romei, a dat cetăţii “dreptul, legile şi datinile”. Datorită lui 

“spune istoria liviană, Roma a încetat să mai fie văzută de vecini ca o tabără militară, apărută în mijlocul lor pentru a le tulbura liniştea, şi va fi înconjurată de un respect religios care-i va garanta inviolabilitatea.”

În ceea ce priveşte  întemeierea unei familii romane, 

„O altă iniţiativă a lui Romulus , apreciată de Cicero ca o măsură înţeleaptă de a asigura dăinuirea cetăţii, a fost răpirea sabinelor.[…] În societatea indoeuropeană primitivă, răpirea a fost una dintre cele mai vechi forme de căsătorie, alături de cumpărare.”

 

„Răpitorii” acopereau mireasa cu o haină sau cu o pânză pentru a nu fi recunoscută pe drum şi o duceau la casa mirelui. În mai multe limbi indoeuropene, verbul „a se însura” înseamnă „ a aduce acasă o soţie”.

 

Societatea romană antică se baza pe trei principii:  virtus (vitejie), pietas( credinţă faţă de zei şi strămoşi) şi fides (buna credinţă în relaţiile dintre oameni). Supremaţia benefică a păcii (simbolizată prin toga, însemnul vestimentaţiei civile) asupra faptelor de arme este punctată cu multă înţelepciune de Cicero, care spune contemporanilor săi:

„suntem datori să ne străduim ca acolo unde a ajuns faima armelor noastre să ajungă şi renumele spiritului nostru”

 

Tot Cicero spunea pe aceeaşi temă:

“Armele să dea întâietate togii”

 

Cu alt prilej, în discursul ţinut pentru apărarea unui tânăr acuzat de tentativă de omor, marele orator roman spunea:

„Să fim îngăduitori cu tinerii şi să le acordăm mai multă libertate. Să nu le refuzăm totdeauna plăcerile! Să lăsăm uneori să triumfe asupra raţiunii pasiunea şi plăcerea cu condiţia ca ele să fie trăite cu moderaţie! […] Astfel trăirile emoţionale pe care înainte raţiunea nu le accepta, acum să le condamne tocmai saţietatea şi experienţa.”

 

Multe din legile romane au valabilitate în aplicarea lor şi azi. Altele au ineditul unor idei la care nu mulţi s-ar putea aştepta. Împăratul Constantin nu permitea unei soţii să divorţeze decât dacă soţul respectivei era dovedit criminal sau violator de morminte. Mai târziu, în secolul VI după Hristos, legislaţia lui Justinian va acorda femeii dreptul de a intenta ea divorţul.

 

Exista în Roma antică moda doicilor elene. Peste secole, la noi este moda doicilor filipineze…Revenind la perioada antică, doicile aduse din Grecia erau căutate pentru că micii romani puteau învăţa de timpuriu  o limbă străină . Când creşteau, copiii romani erau instruiţi tot de pedagogi de aceeaşi origine. La mare căutare în ţara noastră este limba engleză. După cum vedeţi, moda naţionalităţii doicilor şi a limbii străine a suferit schimbări, dar tendinţa folosirii „importului” nu s-a schimbat în 2-3 mii de ani.

 

În privinţa controversei: un profesor la un singur elev, sau  un profesor la mai mulţi elevi, Quintilian spunea:

„…cuvântul profesorului nu este ca o cină, care ajunge mai puţin fiecăruia, dacă sunt mai mulţi, ci este aidoma soarelui care dăruieşte tuturor la fel de multă lumină şi căldură.”

 

Cornelius Scipio după cucerirea oraşului Carthagina Nova, a fost rugat de o bătrână să dea ordin soldaţilor să nu batjocorească femeile locale. Generalul roman a răspuns :

„Potrivit educaţiei mele şi obiceiurilor poporului roman, voi da dispoziţie ca, ceea ce e la voi e socotit sfânt, cinstea şi curăţenia voastră trupească, să rămână neprihănit. Dar ceea ce îmi face această datorie şi mai sfântă  este ţinuta voastră demnă, de vreme ce nici în restrişte voi n-aţi uitat de respectul şi cinstea cuvenită unor adevărate matroane.”

 

Omul a rămas aceeaşi fiinţă copleşită de tristeţe la pierderea cuiva drag din familie. Propertiu compune o poezie în numele Corneliei, trecută la cele veşnice în floarea vârstei. Poezia e adresată soţului îndurerat, Paul:

„Nu-mi mai scălda mormântul în lacrimi, Paule dragă!

Poarta cea neagră nu se deschide la rugile tale.

……………………………………………………

Paule, tu la ai noştri copii fii-le mamă,

Grijile toate ce-am dus, acum pe tine apasă.

Lacrima de-ai să le-o ştergi, tu şterge-le-o şi de la mine!”

 

Femeile romane ţineau mult la aspectul lor fizic şi la machiaj. Ovidiu dă sfaturi femeilor ca toată cosmetizarea lor să  fie discretă:

„Cu sulimanuri să daţi doar atunci când bărbaţii lipsesc.

Mândră, tu poţi să te-arăţi abia când găteala-i sfârşită

Nu e nevoie să ştiu cu ce-ai dat, de ţi-e faţa ca neaua.”

 

Despre servitul mesei (chiar asta se întâmpla: se servea masa mai mult pentru invitaţi!), 

doamna Mihaela Paraschiv aminteşte că masa de seară, cea mai consistentă, se încheia cu degustarea mai multor soiuri de vinuri, totdeauna amestecate cu apă. De multe ori, totul degenera 

„într-o adevărată orgie bachică, pigmentată cu totul felul de extravaganţe, prelungită până târziu în noapte, când invitaţii se întorceau acasă sprijiniţi de sclavii lor.”

 

În zilele noastre lucrurile stau cam la fel. Deosebirea constă în dispariţia sclavilor şi creşterea numărului ( absolut necesar!) de garduri…

 

La ospeţele mari se alegea un „rex” sau „magister bibendi”, care stabilea cantitatea de apă care se turna în vin şi la ce intervale trebuia sorbit din pocale. Interesant de consemnat este că grecii denumeau ospăţul „symposion”(reuniune pentru a bea împreună). Romanii l-au numit „convivium”(convieţuire). 

 

Spuneam că cina reprezenta masa cea mai importantă pe parcursul unei zile. Cicero povesteşte că Lucullus un prieten al său, gurmand celebru în vremea sa, s-a trezit cu o cină modestă adusă de bucătarul său, într-una din puţinele seri când nu avea invitaţi. Auzind explicaţiile bucătarului, Lucullus ar fi exclamat:

„Oare nu ştiai că astăzi Lucullus va cina la Lucullus?”

 

Aspecte inedite ale societăţii romane antice se găsesc aproape la fiecare pagină în cartea prezentată azi. Indiferent că avem sau nu o „aplecare” spre lumea antică, trebuie să ţinem seamă de vorbele lui Seneca, vorbe pe care le-am găsit în prefaţa cărţii:

„Ne pot fi de ajutor nu numai cei ce sunt, ci şi cei care au fost.”

 

Adevărul acestei afirmaţii nu poate fi contestat. Şi nici importanţa „ Femeii în lumea antică”!