Despre Giovanni Papini, Mircea Eliade spunea:

„Miile de cărţi pe care le-a citit nu l-au schimbat. Ideile pe care le-a promovat şi le-a abandonat pe rând nu l-au secătuit. Opera vastă pe care a scris-o nu a izbutit să-l fixeze, să-l oprească pe loc, să-l predea complet istoriei moarte. Papini nu poate scrie «capodopere». Este şi va rămâne el însuşi în orice pagină scrisă şi, dacă citeşti numai o parte, rişti să nu înţelegi nimic, să crezi că acest geniu fără pereche este un simplu «literat».“

 

E suficient să citeşti „Povestiri stranii” ca să-i dai dreptate scriitorului român. Papini e complex şi paradoxal, inteligent şi straniu, imposibil de „aşezat” într-un loc anume între speciile  literare. Volumul pe care vreau să vi-l prezint azi are povestiri atât de diferite, încât e imposibil de făcut un comentariu asupra întregului. Neputând face asta, am ales chiar prima dintre ele. Ajunge pentru a-i aprecia valoarea scriitorului italian. În “Demonul mi-a spus”, naratorul lui Papini spune: 

“N-am întâlnit niciodată o fiinţă mai indulgentă decât Demonul. El cunoaşte atât de bine răutăţile, ticăloşiile, murdăriile şi cruzimile omeneşti, încât nimic nu-l miră şi nu-l indignează. E paşnic şi zâmbitor asemenea unui înţelept antic […].”

Povestitorul spune că Demonul 

„l-a iertat până şi pe Cel ce l-a condamnat şi l-a izgonit de la sine”

 

Izgonirea din Rai s-a produs firesc, 

„întrucât un rege nu poate îngădui în preajma sa fiinţe trufaşe şi nedisciplinate.”

 

Demonul e mulţumit cu pedeapsa primită. Chiar el recunoaşte că ar fi putut avea o soartă mult mai crudă: ar fi putut fi condamnat la imobilism. După permanenta activitate, Cel Rău s-a săturat de atâta mişcare. Totuşi, e clar că „experienţa” acumulată în contact cu omul i-a folosit. Şi-a dat seama că 

„oamenii păcătuiesc singuri, în mod natural şi spontan, fără să aibă nevoie de incitări şi momeli. Îi lasă să plece, iar ei aleargă spre el asemenea apei ce alunecă în jos pe povârniş.”

 

Demonul ştie ce doreşte  să-l întrebe omul cu care stă de vorbă: de ce Adam şi Eva, deşi au gustat din fructul oprit n-au devenit zei, ci au fost alungaţi din Grădina Domnului. Probabil că numai un filozof ca Papini ar fi putut să dea un răspuns acestei întrebări. Dacă ar fi mâncat toate merele din acel pom, Adam şi Eva ar fi dobândit întreaga înţelepciune. Astfel ar fi devenit Zei, iar

„Marele Bătrân n-ar mai fi avut puterea să-i alunge din Paradis […] şi niciun înger, chiar înzestrat cu săbii de foc, nu i-ar fi pus pe fugă.”

 

Nici acum  speranţele întoarcerii în Rai nu sunt pierdute. Trebuie doar(?) de găsit acel pom şi de mâncat toate fructele din el. După aceea, misiunea Demonului de a face rău pe Pământ se va încheia şi poate că bunul Dumnezeu îl va rechema înapoi după multimilenara rătăcire prin lume pentru a aduce răul în vieţile oamenilor. 

 

Ar mai fi nişte mici probleme de rezolvat până atunci…Trebuie găsite nişte seminţe din pomul biblic, puse în pământ şi îngrijite, până când răsare din nou Pomul Cunoaşterii cu toate fructele sale, care după ce vor fi  mâncate toate vor asigura revenirea în Rai a Demonului şi un nou statut pentru bieţii oameni, acela de Zei.

 

Misiunea pare din ce în ce mai imposibilă. Deja  cunoaşterea e mult prea mare pentru a fi cuprinsă în mintea omenească…

 

Chiar autorul dă unele importante lămuriri pe care cititorul are datoria să le ştie: povestirile din acest volum au fost scrise la tinereţe şi au în ele

„mania noutăţii până la extravaganţă, a paradoxului până la absurd, a răsturnării până la delir.”

 

Nu cred că Papini avea nevoie să facă aceste precizări. Oricum povestirile sale, stranii dar raţionale, sunt cel puţin interesante!