Trebuie să vină cineva după noi să ne ducă...Altfel, n-am face-o niciodată…E cineva mai puternic şi mai autoritar decât oricine altcineva. Nimeni nu se poate sustrage chemării. Când vine momentul, oriunde te-ai afla, oricum te-ai afla, pleci…

 

Aziz Maio, comandantul Gărzii Negre de la palatul prinţului Sixt e văzut plecând în mare grabă cu cineva necunoscut, care 

„Purta o uniformă închisă la culoare, care semăna cu aceea a trompeţilor din cavaleria uşoară, dar fără brandemburguri şi foarte strânsă pe corp. Avea un chipiu ciudat, cu cioc.”

Comandantul gărzii pleacă împreună cu însoţitorul său ciudat:

„Aziz Maio plecă deci în tunica asta atât de simplă şi cu capul descoperit, lipăind cu picioarele goale pe dalele udate de ploaie şi schiţând cu braţul drept un gest care arăta că într adevăr nu s ar fi aşteptat câtuşi de puţin la neplăcerea asta...”

 

Ciudată plecare pentru cineva 

 „care pălea numai când prinţul îşi dregea glasul!”

 

De data aceasta, 

„Se petrecea ceva neobişnuit, şi desigur că acum Aziz Maio se comporta astfel împotriva voinţei sale.”

 

Prinţul află că Aziz a primit o veste, dar

„Se spune că motivul nu e arătat niciodată în înştiinţarea care ţi vine; se spune că nu e nevoie.”

 

Comunicările de genul acesta

„sunt absolut incontrolabile de cârmuire. E vorba de un soi de imunitate pe care n avem nici un mijloc s o înlăturăm. Înştiinţările acestea provin dinafară.”

 

Prinţul nu reuşeşte să afle mai mult. După discuţia cu aghiotantul său, prinţul Sixt îşi vede propriul său copil venind spre el. Purta

„o pălărioară ciudată, cea mai graţioasă din lume, desigur, dar neobişnuită, alungită şi terminându se ca un cioc de corb. Mica prinţesă venea singură, deschizând unul după altul arcurile uşilor şi având grijă să le închidă în urma sa.”

 

Era…viaţa însăşi, care închidea în urma ei şi pentru totdeauna, etapele vieţii prin care a trecut prinţul! Fata îi aduce un pacheţel, un plic poate… Este „următorul de pe listă” şi trebuie să accepte cu resemnare că i-a venit şi lui rândul…Un plic în care era o înştiinţare din partea morţii, aşa cum spune José Saramago,

„un aviz semnat cu propria ei mână şi cu scrisul ei, un aviz în care se anunţa sfârşitul irevocabil şi fără drept de prelungire al unui om”

 

Despre eternul motiv al morţii, Somerset Maugham spunea:

„Moartea este o treabă foarte mohorâtă şi plictisitoare. Sfatul meu este să nu aveţi nimic de-a face cu ea.” 

 

Într-un fel, asta ne sugerează şi Dino Buzzati. Dar, din păcate, singura certitudine este că nimeni nu scapă…