Relativ tânărul scriitor francez  (s-a născut în 1975) are ceva cu lumea în care trăieşte. În „M-am hotărât să devin prost” personajul principal nu se adaptează deloc la viaţa într-o societate unde stupidul, ridicolul, prostia sunt în prim-plan. Drept urmare, pentru a putea supravieţui printre semenii săi, personajul romanului ia  hotărârea să devină…prost! De data aceasta, în „O perfectă zi perfectă”, personajul romanului se sinucide şi reînvie de mai multe ori pe zi, revenind la viaţă în modul cel mai firesc din lume. Sigur, sinuciderea e fictivă, are loc doar în mintea personajului lui Page, care se satură de tot ce vede şi de tot ce se întâmplă în jurul său. Modul cum se sinucide personajul lui Page diferă de fiecare dată. Nu pot să nu remarc imaginaţia autorului, dar şi umorul său. Da, Martin Page are umor…Chiar la începutul romanului, am citit:

„Capul îmi explodează; zeci de bucăţele de os se înfig în pereţii acoperiţi cu tapet albastru închis, presărat cu stele, pe care l-am pus vara trecută; o bucăţică de hipofiză aterizează în pahar; sângele îmi spală dormitorul cu un roşu curat. Chit că pierd câteva minute de somn, prefer să mă omor înainte de ştiri.”

 

Probabil omul are parte de aceleaşi ştiri plicticoase, de multe ori agasante, pe care le vedem şi noi toată ziua, cu aceleaşi persoane care fac şi desfac, care se îmbrăţişează şi se ceartă pentru binele nostru, al cetăţenilor…

Eroul din roman e singur:

„Nu e nevoie să caut prin cutele plăpumii, singurii mei tovarăşi sunt acarienii.”

 

O fi bine, o fi rău să fii singur? 

„nu e nimeni lângă mine care să mă iubească şi să mă trădeze.”

 

Omul nostru e bun (aşa crede…), ceilalţi sunt răi. Lumea ar trebui să fie fericită că el există. 

„Mă împachetez în costumul meu de lucru. Cravata este funda cadoului pe care îl ofer în fiecare zi capitalismului mondial. E foarte frustrant, pentru că sunt un cadou pe care nimeni nu-l despachetează. Se uită Ia ambalaj, le este de-ajuns; cine sunt eu nu le face trebuinţă să ştie.”

 

Autorul, printre atâtea glume şi scenarii absurde, spune şi adevăruri despre societatea omenească pe care şi noi le putem constata, din nefericire, azi.

„Ajung lângă lift. Lângă mine aşteaptă şi alţi locatari. De teamă să nu primească un răspuns, nimeni nu spune bună ziua.”

 

În cartea aceasta am găsit o frază care mi-a atras în mod deosebit atenţia:

„Acum şase luni, iarna ducea ziua la culcare mai devreme, ca să nu răcească.”

 

Nici pe stradă lucrurile nu sunt mai plăcute…

„Sunt prea mulţi oameni, prea multe maşini, prea multe lucruri de care conştiinţa mea se freacă fără a se putea agăţa. O vreme, pentru a nu merge în derivă şi pentru a nu mă scufunda în oceanul realităţii obişnuite, de îndată ce ieşeam din blocul meu, îmi înfigeam un cuţit în inimă, ca o ancoră de vapor.”

 

Cum să fie bine, din moment ce 

„Mă intersectez cu un bătrân care-şi plimbă ulcerul în lesă.”

 

Tot pe stradă, 

„Câteva persoane se aruncă nonşalant sub roţile maşinilor care accelerează, altele se spânzură de felinare, o cerşetoare cere de pomană o pilulă de cianură.”

 

Nemulţumit de existenţa pe care trebuie s-o ducă, eroul romanului lui Page exersează ieşirea din scena vieţii de foarte multe ori şi în cele mai inimaginabile feluri. Are capacitatea de a transforma realitatea după neostoita lui imaginaţie. Şi mai are destul timp s-o tot facă, pentru că

„Am 25 de ani, pot prin urmare să sper că voi mai agoniza încă cincizeci de ani, adică 18.250 de zile de mâine.”

 

Martin Page are aproape 40 de ani, adică destul timp ca să scrie mult şi surprinzător, aşa cum a reuşit în romanul acesta.