CARTE: „Un român în lună” de Henri Stahl Imprimare 804 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 23 Martie 2014 07:48
Scriitorul român cu părinţi francezi are meritul de a fi scris, în 1914,  primul roman S.F. din România. „Un român în lună” e un roman în care adevărurile şi greşelile inerente perioadei se întâlnesc la fiecare pagină. Peste toate acestea , să ştiţi că romanul se citeşte cu plăcere şi azi, la 100 de ani după publicare…
 
Totul începe în grădina casei, când 
„un bolid, orbitor de albastru, ce lumina tot cerul”
 
cade pe o grămadă de zăpadă făcută acolo de copii în joaca lor. Curiosul şi curajosul personaj se apropie de „OZN”-ul căzut din cer. Descoperă înăuntrul ciudatului aparat de zbor un jurnal scris de cel care a condus nava spaţială până pe Lună. Henri Stahl numeşte dispozitivul de călătorii spaţiale „aerosfredel”. 
 
Jurnalul de călătorie spaţială începe cu impresiile lăsate celui care s-a înălţat cu „aerosfredelul" din ce în ce mai sus, cu scopul final de a ajunge pe Lună. Desprinderea de Pământ se face de undeva din preajma Bucureştiului. Văzută de sus, capitala are construcţii admirabile:
„Palatul Poştelor îmi pare un imens cazan pătrat, Arsenalul un lung balaur solzos şi negru, suflând aburi pe nări. Foişorul de foc - o căpăţână de zahăr răsturnată iar Cişmigiul, o pereche de ochelari de aur, căzuţi într-un petic de grădină.” 
Ajuns la o înălţime mai mare, 
„Pământul, se înfăţişă ca o imensă pânză galbenă, întinzându-se la infinit, cu marginile suind spre orizont, puternic luminată de Soarele straniu, fără aureolă de raze, lucind înconjurat de stele într-un cer de catifea de doliu.”
 
Călătorul între cele două corpuri cereşti spune că, în fond, distanţa dintre Pământ şi Lună nu-i chiar aşa de mare, ba chiar se întâmplă ca drumurile parcurse de unii oameni în timpul orelor de serviciu aici, pe Pământ, să fie la fel de lungi.
„Câţi poştaşi rurali n-au făcut pe jos echivalentul drumului la Lună, în viaţa lor trudită, ba chiar Moritz, chelnerul de la „Kubler", sunt sigur că şi el a străbătut deja un drum tot atât de mare, de când, în frac şi cu şervetul sub braţ, a început să exercite nobila meserie de inspirator, cu ţapi, şvarţuri şi pahare cu apă, al muzelor multor scriitori români.”
 
Despre şvarţul băut de scriitorii români interbelici la „Capşa” vorbeşte şi Neagu Rădulescu în „Turnul Babel”. Amatori ai cunoscutei cafele de pe timpuri au fost:
Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Camil Baltazar, Isac Peltz, etc., etc.. Revenind la romanul prezentat azi,  autorul face o inspirată comparaţie între frumosul Pământ şi buboasa ( adică plină de cratere) Lună:
„Mamă tânără şi frumoasă, fată bătrână şi buboasă. Mama şi fiica, Pământul şi Luna, de o parte şi de alta îmi făceau curte, ademenindu-mă. De obicei, la oameni, o soacră este pentru un ginere imaginea fidelă a ceea ce va fi logodnica lui dulce, ca fizic, peste 20-30 ani, când va fi trecut prea scurta perioadă plină de înflorire a tinereţii care dă „frumuseţea drăcească" chiar şi celui mai ingrat profil de femeie. La astre însă nu e tot aşa şi se poate prea bine ca fata să îmbătrânească cu mult înaintea mamei şi să fie ea pentru astronomi imaginea exactă a ceea ce va deveni mama peste câteva milioane de ani.”
 
Satelitul natural al Pământului e descris de cel care  a scris jurnalul călătoriei 
„Întreaga suprafaţă a Lunii părea din pricina acestor scobituri inelare o roată de Schweitzer de pe care s-ar fi tăiat coaja ca să se vadă bine toate ochiurile brânzei.”
 
În cartea lui Henri Stahl am întâlnit nume ale unor suprafeţe de pe Lună unde oamenii chiar au ajuns (ei sau maşinăriile lor) după anul 1969, anul primei aselenizări.
 „Gazele interne, dar mai ales puterea de atracţie a Pământului, provocatoare de uriaşe maree, au ridicat coaja lunară abia formată într-o gâlcă ce a tot crescut până ce s-a dezlipit de masa încă lichidă a Lunii într-un punct situat în regiunea Polului sudic lunar. Au scăpat atunci, explodând şi aprinzându-se gazele fierbinţi, enorm dilatate, şi coaja boltită, umflată a Lunii s-a prăbuşit jos, deodată cu toată greutatea, de la mii de metri! Astfel s-au format Oceanul Furtunilor, Marea Ploilor şi golfurile adiacente, astfel s-a format ceva mai târziu Marea Crizelor.”
 
Românul ajuns pe lună are acolo o „întâlnire de gradul III” (titlul unui fim celebru) cu un marţian, care era:
„înalt de aproape 3 metri, avea capul triunghiular, ca o enormă pară întoarsă: pieptul îi era anormal dezvoltat, ascuţindu-se spre pântecele supt ca de viespe, apoi iar se lăţea trupul la şolduri şi se termina prin două picioare înalte, zvelte, cu muşchi eleganţi.”
 
Fiinţele venite de pe corpuri cereşti diferite se înţeleg, chiar dacă nu pot comunica prin limbaj. Sunetele emise de marţian erau lipsite de vocale.
„Fără îndoială că şi neputinţa lui de a pronunţa vocale era o dovadă a climei reci de pe Marte, căci şi pe Pământ, cu cât te urci spre ţările nordice, cu atât vocalele cedează locul consoanelor: ce limbă armonioasă cu vocale pline au italienii, de pildă, şi ce şuierat vorbesc englezii, de parcă se tem să deschidă gura larg, de frica ceţii aproape permanentă în ţara lor de igrasie...”
 
În final, cei doi prieteni aparţinând aceluiaşi sistem solar, rămân împreună pe Lună, iar 
aerosfredelul e trimis înapoi singur pe Pământ, împreună cu urarea :
„Fie ca în zborul tău să cazi pe pământul românesc iubit ce nu mi-e dat să-l mai sărut o dată, iar vouă, oamenilor, vă iert batjocurile, apatia voastră, vă dăruiesc din toată inima invenţiile mele, puţinul ce ştiu...”
 
În ceea ce mă priveşte, nu cred c-ar fi cu minte din partea mea să spun dacă mi-a plăcut sau nu acest roman…Dar ceva pot să spun în gura mare: mi-a plăcut titlul! De-asta l-am citit!...
 

Share