Cornel Cotuţiu a scris douăzeci de povestiri inspirate din viaţa sa sau a celor din prejma lui şi le-a „adunat” într-un volum care chiar aşa se cheamă: „Douăzeci”. Autorul spunea într-un interviu că izvoarele de inspiraţie pentru scrierile sale sunt

„Preajma prezentului şi viaţa care a devenit istorie.”

 

În carte, Cornel Cotuţiu rememorează momentele cele mai frumoase trăite în viaţă, cele ale copilăriei, retrăieşte în amintirile sale momentele unor dureroase tragedii, sau clipe din tinereţe când, nu-i aşa, totul e posibil… 

 

Cineva se întoarce să-şi vadă livada, deşi nu mai era a lui. O vânduse. Venise

“Să-şi vadă merii, care erau ai lui şi acum nu mai sunt ai lui, […] care de cinci ani nu mai dădeau floare, nu mai dădeau rod.”

Greu trebuie să-i fi fost fostului proprietar să-şi vadă merii rodind din nou…

“Acum, când nu-i mai avea, s-au învoioşit dintr-o dată. Neliniştea îl cuprinse ca un ştergar peste o pâine aburită. Îi căzură umerii într-o neputinţă sleită de cine ştie când şi neluată de el în seamă.”

 

Autorul e un bun mânuitor al ideilor şi cuvintelor care-l „ascultă” pentru a realiza o stare de spirit dorită cititorului.

“Norii păreau prelungiri ale dealurilor, dacă nu chiar dealuri plutitoare. Într-un ochi de nor se ivi luna încercănată, acoperind un adânc din fântâna cerului.”

 

Monologul unei soţii de miner strivit de tone de minereu căzute pe el are o deosebită încărcătură emoţională. Frumoasele momente ale trecutului nu prea îndepărtat nu se pot uita…

“Mie, îmbrăţişarea ta - în ciuda mirosului din burta pământului cu care vii, ori a figurii tale de bărbat netrecut prin jetul duşului - îmbrăţişarea ta îmi înlătură timiditatea.”

 

Ce poate face nefericita soţie mai departe? Să se împace cu soarta şi să trăiască mai departe:

“Deodată îl plesni de mai multe ori, ţipând: lasă-mă să mai trăiesc!”

 

Cornel Cotuţiu evocă figuri dispărute în cartea sa. Ce bine că memoria omului nu este supusă procesului de îmbătrânire cum se întâmplă cu corpul…

“Prin unchiul ei aveam să-l cunosc pe F. Au trecut ani buni de atunci, dar la miezul nopţii, când intru in ziua mea aniversară, am pregătite două pahare de ţuică. Beau şi paharul lui, şoptindu-mi numele. Ca o chemare. E şi ziua lui de naştere. Eram amândoi din zodia vărsătorului.” 

 

F. trebuie să fi fost un om deosebit, din moment ce scriitorul pregăteşte de fiecare dată două pahare de ţuică la ziua lui aniversară. Albastrul ochilor dispărutului prieten e de neuitat...

“Ca vârstă, stăteau intre noi ani serioşi. [...] Avea în ochi un albastru aşa de pur şi delicat că uneori evitam să-l privesc direct, de teamă să nu-i rănesc privirea .”

 

Alteori, amintirile autorului sunt vesele, pline de replici (uneori) tăioase între “el”şi “ea”

Cornel Cotuţiu spune unei colege de serviciu, prea slobodă la gură câteodată:

“Creţolina mea colegă de birou şi afaceri, sunt momente când limba ar trebui să participe doar la...mestecat...”

 

Ideea ca limba este un instrument necesar limbajului articulat şi tot atât de necesar realizării hrănirii, am întâlnit-o şi la José Saramago, care în romanul “Cain” spune:

“Ce fel de limbă o fi fost aceea, să fi fost muşchiul flexibil şi umed, care se mişcă şi plescăie în cavitatea bucală şi uneori pe afară, sau să fi fost vorbirea, numită şi limbaj[...]”

 

Despre limbajul folsit de Cornel Cotuţiu în cartea sa, cel mai bine ar fi să vă amintesc ce spunea  Nicolae Steinhardt despre abilităţile de scriitor ale autorului prezentat astăzi:

“Norocul lui Cornel Cotuţiu stă[...] în capacitatea transmutării cuvintelor, chiar sordide, în tot atâtea manifestări ale unor stări sufleteşti ori mintale[...].”