Nu poţi să nu-l îndrăgeşti pe José de Sousa Saramago după ce citeşti câteva cărţi scrise de el!  Scrie fără a ţine seamă de regulile de punctuaţie. Nu foloseşte dialogul, în loc de punct frazele lui se termină cu virgulă. Îmi lasă impresia că a fost un om care a vrut să ne spună cât mai mult şi n-a mai avut timp de „amănunte” ca cele despre care aminteam că lipsesc din cărţile sale. În schimb, mesajele pe care le  transmite cititorilor săi sunt profunde, adevărate şi lasă „urme” adânci…

 

„Eseu despre orbire” se potriveşte de minune consideraţiilor de mai sus. Închidem ochii şi „vedem” întunericul. Închidem ochii o secundă şi ne putem gândi cum e viaţa pentru cei care nu văd nici măcar …o secundă în toată viaţa lor. Saramago ne invită să ne imaginăm cum ar fi o astfel de lume. O lume în care totul ar fi nu în negru, ci în alb. Complet alb…

„Aici, sunt aici, spune ea plângând şi înaintând şovăielnic pe intervalul dintre paturi, cu ochii măriţi, cu mâinile luptând împotriva unei mări de lapte care îi inunda.”

La început orbeşte un şofer în maşina sa, aşteptând să se schimbe culoarea semaforului. Cineva îl ajută să ajungă acasă.

„Ştia că e acasă, recunoştea mirosul şi atmosfera, liniştea, distingea mobilele şi obiectele după atingere, trecându-şi degetele pe deasupra, uşor, dar simţea de asemenea că toate încep să se dilueze într-o dimensiune stranie, fără direcţii sau puncte de referinţă[…].”

 

Soţia e cea care-l încurajează.

 „Medicul o să te facă bine, vei vedea. Voi vedea.”

 

O încurajare pentru el, o autoîncurajare şi pentru ea. Când cineva de lângă noi e într-un impas legat de sănătate, îl încurajăm să se facă bine. Dar, să recunoaştem, dorim ca eul nostru să ne spună cuvinte de îmbărbătare pentru noi înşine. Saramago are nevoie doar de câteva cuvinte ca să ne spună asta!

 

Scriitorul portughez  e, în unele momente, adept al lucrurilor concrete, cronologic redate, la secundă chiar. Etapele orbirii unei prostituate sunt prezentate astfel:

„…ea  bătu discret la uşă, zece minute mai târziu era goală, după cincisprezece gemea, după optsprezece murmura cuvinte de amor pe care nu mai trebuia să-l simuleze, după douăzeci începuse să-şi piardă capul, la douăzeci şi unu simţi că trupul i se topeşte de plăcere, la douăzeci şi două ţipă. Şi acum văd totul alb.”

 

În scurt timp toţi din oraş, toţi din ţară ( nenumită de Saramago) orbesc. Panica îşi face loc printre locuitori. Dar şi resemnarea:

„Mi se pare prematur deocamdată, gândeşte-te la panica publică pe care o asemenea ştire ar provoca-o, pe toţi dracii, orbirea nu se ia.”

„Nici moartea nu se ia, dar murim cu toţii.”

 

După orbirea colectivă, relaţiile dintre oameni se schimbă fundamental…Nu mai rămâne nici urmă de omenie. Nu mai e loc de politeţe. Totul în jur e înconjurat de mizerie şi de mirosuri pestilenţiale.

„ajunse la concluzia că lumina şi albul, acolo, miroseau urât.”

 

Între timp, Saramago ne face să empatizăm puternic cu personajele sale…

„Întinşi în pat, orbii aşteptau să-şi facă milă somnul de tristeţea lor.”

 

A orbi orbire. Verbul se poate conjuga şi aşa. În „Eseu despre orbire” întrebarea care se pune are mai multe sensuri:

„ De câţi orbi este nevoie ca să faci o orbire?”

 

Răspunsul poate fi găsit în romanul lui Saramago. Sau în noi înşine…După ce-am citit cartea, nu pot să fac altceva decât să-l citez încă o dată pe autor: 

„Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi. Orbi care văd. Orbi care, văzând, nu văd.”

 

Pentru că e momentul să începem să vedem şi ce nu se vede!...