V-aţi gândit vreodată cum ar fi dacă v-aţi trăi întreaga viaţă având ca punct central un singur vis, o singură obsesie? 

Nici eu nu am reflectat la asta până când nu am citit captivantul, dar extrem de solicitantul roman al scriitorului, semioticianului şi filozofului italian Umberto Eco, Baudolino. 

 

Firul poveştii are ca punct central căutarea presupusei împărăţii a unui aşa-numit preot-rege Ioan. Ţara acestuia a fost imaginată de mentalitatea Evului Mediu drept compensaţie pentru interzicerea accesului în Paradisul Terestru, destinaţie mistică la care visaseră atâtea generaţii.

 

Baudolino, personajul-narator al romanului este un copil de ţărani şi adoptat de împăratul Frederic Barbarossa, căruia îi devine în timp singurul sfătuitor care are curajul să-i spună exact ce gândeşte, fără teama de repercusiuni. Acest copil adoptat are două daruri pe care ştie să le exploateze cu inteligenţă: învaţă orice limbă aproape imediat ce o aude pentru întâia dată şi minte. Da, minte, o recunoaşte chiar şi el, dar minte cu atâta har încât oricine îi citeşte povestea tinde, chiar fără să vrea, să empatizeze cu enigmaticul personaj. 

Baudolino află despre această presupusă împărăţie a preotului-rege Ioan de la unul dintre dascălii săi, dar abia după ce ajunge pentru studii la Paris îşi făureşte o imagine detaliată despre cum ar trebui să fie aceasta. Aici se împrieteneşte cu nişte tineri cel puţin la fel de interesanţi ca şi el, ca de pildă Abdul, care iubeşte o femeie pe care n-a văzut-o niciodată, sau Poetul, care are impresia despre sine că ştie să scrie versuri, sau Boron care are interminabile discuţii despre existenţa sau inexistenţa vidului cu oricine s-ar găsi să-l asculte.

 

După terminarea studiilor şi pentru că nu-şi găseşte alt scop în viaţă care să-l călăuzească până la final, Baudolino alege să pornească în căutarea presupusei împărăţii a sacerdotului-rege împreună cu haiosul său grup de prieteni. Baudolino îşi explică plecarea într-o astfel de călătorie astfel: „Aveam patruzeci şi cinci de ani, domnule Nicetas, şi-mi jucam visul unei vieţi, sau chiar viaţa însăşi, dat fiind că viaţa mea fusese clădită în jurul visului aceluia.” 

Pe drum, ei au parte de tot felul de întâlniri, cunosc populaţii desprinse parcă direct din bestiariile medievale, dar reuşesc în cele din urmă să ajungă foarte aproape de scopul lor final. Dar oare reuşesc ei cu adevărat? Citind cartea îţi dai seama că adevărul poate la fel de bine să fie altul. 

 

Romanul este scris în retrospectivă, Baudolino povestindu-şi aventurile (sau imaginându-le pe măsură ce le zice) lui Nicetas, personaj inspirat de istoricul bizantin Nicetas Choniates. Acesta din urmă, deşi promite că va completa istoria Bizanţului cu cele aflate de la Baudolino, totuşi până la urmă nu găseşte un loc potrivit ca să includă cele aflate de la acest mincinos frumos. Interesantă este şi impresia pe care o are Nicetas despre omul din faţa lui:

 “Nicetas îşi privea acest interlocutor cu înfăţişare leonină, îi aprecia delicateţea expresiilor, ţinuta retorică într-o greacă aproape literară şi se întreba ce soi de făptură avea în faţă-i, în stare să folosească limba plugarilor când vorbea de lucruri de la ţară, şi pe aceea a regilor când vorbea de monarhi”. 

 

Pe lângă toate cele spuse până acum, Baudolino este şi o carte plină de un umor veritabil care îndulceşte cu mult lectura, ca în episodul cu regii magi: „Nu contează” zicea Rheinald, „odată ajunşi ei la Colonia, nimeni nu mai deschide caseta. Puneţi nişte stinghii, vreun lucru care să-i ţină drepţi, cum se face cu sperietorile de păsări. Cu respect, însă, aveţi grijă”. „Doamne Iisuse” se văieta Poetul „Nici când am fost eu porc de beat nu mi-am închipuit că aş fi putut să-i înţep pe Regii Magi pe dinapoi”. 

 

De asemenea, romanul lui Eco ne prezintă şi duioasa poveste de dragoste dintre Baudolino şi Ypatia, dar nici aceasta nu este o poveste obişnuită, care, s-o recunoaştem, nici nu s-ar potrivi într-un roman ca cel despre care scriu. 

 

Recomand lectura acestei cărţi oricui îi place să fie pus la încercare de lectură. Acesta este adevărul, romanul Baudolino  nu este unul comod, nu este tipul de lectură potrivit pentru cineva care vrea să se relaxeze citind, ci, din contră el este potrivit numai unui cititor dispus să-şi pună odată cu lecturarea fiecărui capitol mintea la contribuţie. 

Şi poate n-ar fi rău să ne gândim, fiecare în sinea noastră, măcar din când în când, la adevărul următoarelor cuvinte care apar în roman:

 „Ce-i viaţa, dacă nu umbra unui vis care fuge?” 

 

Cred că aceste cuvinte rezumă perfect esenţa unui roman în care nimic nu e sigur că s-a petrecut cu adevărat.

 

              Autor: Iulia Picu