Despre dragoste la a doua citire sau cum era să îl pierd pe Rebreanu

Scris de Alexandra Costin

Luni, 10 Februarie 2014 09:12

Vi s-a întâmplat vreodată să faceți cunoștință cu un autor și să vă îndrăgostiți la prima citire? Nici mie.

Cu marii autori ai literaturii noastre m-am întâlnit, în trecere, prin școală. Am dat mâna timid, am bolborosit câteva formule tipizate de politețe și am pornit mai departe. În cabinetul de literatură ședeau pe pereți portrete fără suflet, fără semnificații – fotografii ale unor oameni anume. Niște străini. Dacă eram, însă, întrebați cine sunt oamenii din rame, știam să răspundem imediat: Eminescu – cel mai mare poet român; Rebreanu – „poet al Ardealului”, Eliade – unul din cei mai mari prozatori români (titlu împărțit cu Camil Petrescu și Marin Preda, printre alții), Stănescu – „Îngerul blond”. Am citit câteva cărți de pe lista de lecturi pentru școală și multe altele pe lângă. Bacalaureatul – examenul vieții – a venit ca o confirmare a ceea ce intuisem de mult: pentru succesul școlar (așa cum este el prost perceput la noi, ca fiind reprezentat de notele de 10) nu e nevoie să citești. Nu literatură, în orice caz. Pe o lucrare despre „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” am luat, la examen, aproape nota 10, în condițiile în care am citit romanul mult mult mai târziu. A urmat primul an la Litere, în care orice urmă de speranță că lucrurile sunt diferite la nivel mai înalt a fost crunt spulberată în momentul în care pe listele de bibliografii pentru cursuri existau toate volumele posibile de critică și interpretare, însă nu se regăseau nicăieri titlurile cărților care erau interpretate... Probabil nu mai era loc. Mi-am adunat curaj să ridic problema în timpul unui curs, în fața unei doamne profesor care m-a privit consternată. „Păi, domnișoară, se presupune că sunteți deja familiarizați cu acești autori. Nu cred că nu îl cunoașteți pe Eminescu!”. Aaaa, Eminescu. Ba, cum să nu? Geniul poeziei românești? Îmi cer scuze, credeam că vorbiți despre un alt Eminescu, iubitor de vin și femei, autor al unor opere cu caracter ludico-erotic. Mea culpa! Aveți dreptate, nu despre acel Eminescu se învață la școală.

Literatura didactică e ca un bolovan legat de glezna elevilor, care apoi au de alergat în jurul curții. La finalul a 12 ani de școală, când se trezesc brusc cu gleznele libere se întâmplă două lucruri: 1. Foarte probabil că nu vor mai umbla niciodată normal și 2. La vederea vreunei noi stânci vor alerga împiedicați pe unde văd cu ochii.

Unii sunt mai norocoși. Și sunt în fiecare zi recunoscătoare că eu mă număr printre acești norocoși ai generației mele. Din simplul motiv că într-o zi foarte caldă de iulie am decis să îi dau o a doua șansă lui Rebreanu. O serendipitate. Aflată în vizită la niște cunoștințe, posesoare ale unei biblioteci modeste, am scanat rapid rafturile și mi-a sărit numele lui în ochi. Liviu Rebreanu – Adam și Eva. M-am gândit instantaneu la „Ion”, un roman care pe vremea aceea, când încă nu trecuse foarte mult timp de la terminarea liceului, nu-mi spunea nimic în afara de tipizata formulă de „capodoperă a literaturii române interbelice” (gâh!). Dar i-am dat o nouă șansă celui ce avea să devină unul din autorii mei preferați. Asta e ceea ce numesc eu dragoste la a doua citire. De Rebreanu m-am tot îndrăgostit și reîndrăgostit de atunci, prin „Ciuleandra”, „Jar”, „Amândoi”, „Catastrofa” și așa mai departe. M-am întrebat, atunci, câți alți autori trecuseră neobservați, sub greutatea unei judecăți greșite, influențate de programe școlare greoaie, neactualizate și de auxiliare ieșite pe bandă rulantă, fără a fi în vreun fel discriminate de cei ce ar trebui să efectueze astfel de filtre. După modelul Rebreanu au urmat mulți alții. Eliade, despre care am descoperit că poate mult mai mult decât „Maitreyi” (a cărei valoare nu o contest, însă o consider incomparabilă cu „Noaptea de Sânziene” sau cu nuvelele sale fantastice, dintre care „Domnișoara Christina” e un deliciu). Preda, cu „Cel mai iubit dintre pământeni”, Petrescu cu „Patul lui Procust” (și că tot veni vorba, există o ecranizare foarte bună a romanului cu Maia Morgenstern în rolul Doamnei T.) etc. Pe lângă acești autori, am descoperit mulți alții, pe care învățământul românesc nu-i consideră demni de manuale (și mărturisesc sincer că nu sunt sigură că acesta e un lucru rău, având în vedere halul în care manualele ne-au devalorizat autorii): Augustin Buzura („Recviem pentru nebuni și bestii”), Ruxandra Cesereanu („Nașterea dorințelor lichide”), Mariana Marin (poet al generației în blugi), Ioana Nicolaie („O pasăre pe sârmă”) și soțul ei Mircea Cărtărescu (nu, nu se află pe listă pentru „De ce iubim femeile”, ci pentru „Orbitor” și „Levantul”, deși acesta din urmă cred că e studiat prin clasa a XII-a) și așa mai departe, o listă trist de lungă.

Luați seamă la faptul că am rămas, în linii mari, în zona prozei române și nu m-am întins (încă) spre poezie sau spre literatură universală. Poate că va urma...

AUTOR: Alexandra Costin

09 februarie 2014