E ceva frumos la setea ta. 

Încerc să dau de timpul 

în care îmi ascundeai trupul sub pătură, 

să nu se frământe de prea multă boală.

Te iubeam cel mai mult la ora 15.00,

înainte să vii acasă, înainte să deschizi uşa, 

să intri în cameră, să mă săruţi. 

Te aşteptam ca un sâmbure în care încolţesc viermii iar 

apoi fructul din jurul lor.

Totul era dulce. 

Suflarea plămânilor tăi, 

amintindu-mi de ce cerul e singurul albastru

în care nu se poate pescui.

Eram muşcaţi din acelaşi rând de momeală,

în care ne întreceam sufletele uriaşe.

Creşteam odată cu universul 

şi îi vorbeam despre cum se face dragoste.

Era de la sine înţeles că mărginirea e doar un sinonim 

pentru „nu mai pot, adâncul în care m-a plămădit mama a ajuns până la mine şi nu voi scăpa”.

Aici mă termin. 

Aici viaţa mă întrece,

mă jupoaie de tot ce am mai bun, 

de tot ce am mai prost, 

ca o tăietură care mă scoate din mine. 

Acum am devenit un egoist cu aripi.

Îngerii mă spală pe picioare şi mă urăsc.

 

AUTOR: ANTONIA LUIZA ZAVALIC

ianuarie 2014

www.sighet-online.ro