Prietenia dintre doi bărbaţi, Batişte Condor şi Panait Vizanti e tulburată de apriţia unei tinere care, stranie coincidenţă, seamănă dureros de bine cu o suedeză plecată dintre cei vii, dar prezentă în amintirile personajelor amintite. Totul începe într-o frumoasă zi,

„În vântul de primăvară, de primăvară crudă, tânără, arzător verde, haina femeilor nu mai era veşmânt care acoperă şi ascunde, ci flacără, răsucire, tresăltare nervoasă, unduire, spirală dezlănţuită”

 

O frumoasă fată, săracă,

„Era atât de lihnită de foame, încât primăvara i se legăna în ochi ca o corabie.”

 

Fata vrea să se sinucidă. 

„Mor! Ăsta  e cuvântul vieţii mele. […] Gândit, din bătaia inimii până-n golul craniului, cuvântul negru era mai înalt decât plopii verzi ai primăverii.”

 

Totuşi, ce nedrept ar fi fost să i se îndeplinească dorinţa:

„…era atâta dimineaţă în tinereţea ei şi atâta miere în culoare, că ochiul care o cerceta nu putea ajunge până la foamea trupului şi întunecata lene a sufletului.”

Scapă de puţin de sub roţile unei maşini. Proprietarul o ia în maşină. Între cei doi se poartă un dialog. La un moment dat, bărbatul

„Făcu o pauză interogativă, cu tâmpla înclinată, ca un violonist care şi-a sunat o strună, meditându-i sunetul.”

 

Ionel Teodoreanu şi superbele sale imagini…Fata din automobil

„…mirosea atât de intens a funză-n soare, că parcă se ivea salin, în spaţiul vast strălucitor, mirosul ud al mărilor.”

 

Încet-încet, fata (căreia salvatorul ei îi pune numele Ingrid, deşi numele real era Alba David) îşi dă seama că stă lângă un om bun. 

„Faţa lui Ingrid se acoperi de surâs, dar închise ochii, ca să nu vadă nimeni că-i vine să fie fericită.”

 

Ce frază interesantă a construit Teodoreanu aici! Superb!...Să nu îndrăzneşti să arăţi că poţi să fii fericit…Să nu speri că poţi să fii fericit…

 

Salvatorul este comandorul Batişte Condor, un veteran combatant din primul război mondial. Priveşte cu cele mai cuminţi gânduri fata salvată de sub roţile maşinii sale.

„Era o cumpănă în el. Tinereţea ei era săracă în strai şi luminoasă în obraz.”

 

Batişte o duce pe Ingrid la casa lui.

„Casa stătea într-o umbră dulce, cu ferestrele abia albind a primăvară.”

 

Acolo se dădeau multe chefuri cu vin de Urlaţi şi cu vioara lui Bazarcă, 

„prin arcuşul căruia curgea tot vinul vechi de Urlaţi.[…] Cei de acolo […] îl beau cu binişorul, rămânând pe gânduri, ca în muzici ascultate.”

 

Comandorul Batişte Condor şi căpitanul Panait Vizanti, doi camarazi, doi foşti colegi de clasă, uniţi în dragostea lor pentru aceeaşi femeie, suedeza Sigrid, dispărută în condiţii destul de misterioase. Batişte vede asemănarea dintre Sigrid şi Ingrid. Peste voinţa ei, dar neavând ce face (se afla în casa lui Batişte…), Ingrid e pusă să se îmbrace cu hainele defunctei Sigrid şi să participe la cheful bărbaţilor. 

„Din ce în ce, moarta, de care n-o lega nicio amintire, devenea o apăsătoare prezenţă, aproape chinuitoare.”

 

Ingrid înţelege repede că Vizanti şi Batişte 

„nu erau legaţi de prietenie, ci de ură; că în ea o revedeau pe cealaltă şi că din cauza aceleia se urau surd, fără ca vreodată să-şi fi mărturisit pânda rănită.”

 

Spuneam că la chefurile organizate era nelipsit Bazarcă, împreună cu vioara lui. În romanul lui  Ionel Teodoreanu omul şi instrumentul său formează un tot comun, în care viul şi neviul nu se pot deosebi sau despărţi:

„Bazarcă se ivi încovoiat a cântec, cu capul înainte, bulbucat şi hlizit. De o moale rotunjime, cu obraz de alună prăjită cu buze vinete, cu ochi ca de argint lunar şi dinţi ca vioriul oului răscopt, nu părea venit cu pasul omului, ci adus de vioară, din văzduhul cozilor de mături zburătoare şi al murmurelor.”

 

Lăutarul era însoţit de instrumentiştii săi. Şi aici am găsit un pasaj absolut excepţional:

„În urma lui, din umbră, zvoneau instrumentele încă neînfierbântate ale celor care-l secundau, scânteind muzical în aşteptarea flăcărilor.”

 

Când începea să cânte, 

„arcuşul lui Bazarcă scutura stele de vară pe ape lungi, lungi cât o ţară, din trecutul amintirilor şi legendelor ei până-n inima omului de pe acolo.”

 

Ingrid îşi face apariţia la cheful bărbaţilor, hotărâtă să nu rămână acolo, 

„că stă a ducă, rumenă ca nourii amurgului, dar gata ca şi aceia să se stingă.”

 

Revenind la dispăruta Sigrid, a fost „cucerirea” lui Vizanti asupra lui Batişte. Era fiica unui inginer suedez, care lucra în Ploieşti la o societate petrolieră. Când au cunoscut-o, 

„Vizanti era de zece ani invalid (glorios, dar invalid, cu glorie abstractă şi invaliditate concretă), iar Batişte era în plină ascensiune aviatică.”

 

Chiar acum, scriind „în plină ascensiune aviatică”, mă gândesc la mai multe interpretări ale cuvintelor maestrului Teodoreanu. Nu e loc pentru toate, deşi uneori mi-ar plăcea să fie…

 

Vizanti, chiar invalid, sau poate datorită acestui fapt, avea succes la femei, şi profită din plin de acest lucru.

„Invaliditatea lui nu făcea decât să-l singularizeze, subliniindu-i prin contrast galopul vital”

 

Marele luptător Batişte, în faţa suedezei era un timid.

„Vulturul avea în faţa femeii somnul de catifea cu pâlpâit extatic al fluturelui de noapte. O adora în tăcere.”

 

Dar Batişte a fost iubit şi admirat de Sigrid. Dacă ar fi ştiut,

„Ar fi fost de-ajuns pentru ca vara ploieşteană cu muştele ei să intre chiar în sufletul lui Vizanti.”

 

Panait îşi aduce aminte câteva versuri dintr-o poezie a lui Bacovia, reluate de Teodoreanu de câteva ori în romanul său, subliniind astfel, după părerea mea, incapacitatea omului de schimba ceva în soarta lui…

”Şi-nvineţit de gânduri cu fruntea în pământ,

Omul începuse să vorbească singur…”

 

…Şi chiar aşa se numeşte ultimul capitol din „Să vie Bazarcă!”: „Omul începuse să vorbească singur…”

 

Un început de furtună descris de Ionel Teodoreanu, încă un prilej de a sublinia că acest scriitor este fabulos:

„lumina se învineţea la ferestre, ca ciupercile veninoase când îs rupte.[…] Ciolanele îşi aduceau aminte de reumatisme şi răspândeau în om o tristeţe a lor”

 

Batişte se întoarce de pe front, cu gândul

„să fie din nou o noapte în casa amintirii lui Sigrid, în triunghiul paradoxal: ea, el şi Panait”

 

Dar viaţa îi dă mult mai mult: pe Alba David, căreia îi spune, în finalul romanului, care sunt cele trei taine ale bărbatului: dragostea, „Să vie Bazarcă” ( adică mai mult decât „să vină lăutarii’) şi războiul.

 

Poate că de multe ori şi noi, cititorii, învineţiţi de gânduri, stând cu fruntea în pământ, începem să vorbim singuri şi să ne întrebăm care-i taina preferată? Nu ştiu de ce, dar bărbaţii care-l citesc sau îl vor citi pe Teodoreanu vor spune: dragostea!

 

Cunoaşteţi ceva mai frumos?...