Dan Brown scrie cărţi care au  priză la public. Eu nu pot să fiu un admirator al realizărilor sale literare, aşa cum nu pot fi un critic cu orice preţ, chiar şi atunci când nu e cazul. Mi-am găsit timp pentru “Inferno” în zilele libere din ianuarie şi acum pot să-mi spun părerea despe cele citite.

 

Unele minţi “luminate” ale acestei lumi consideră că suntem deja prea mulţi, lucru care împiedică populaţia să trăiască în pace şi fericire. Chiar pe la începutul cărţii putem citi o constatare cu care probabil suntem cu toţii de acord:

“…vine un moment în istorie în care ignoranţa nu mai este un păcat de iertat...o clipă în care doar înţelepciunea mai are puterea de a mântui.”

Fiind prea mulţi (după unii), motivaţia unei împuţinări a populaţiei apare de la sine:

“Întrebaţi-vă ce a venit după Moartea Neagră. Cu toţii ştim răspunsul. Renaşterea. Aşa a fost întotdeauna. Moartea e urmată de naştere. Pentru a ajunge în paradis, omul trebuie să treacă prin infern.”

 

Cartea lui Dan Brown poate fi privită în multe feluri. De exemplu, ca o carte de istoria artei medievale:

„Fântâna din mijlocul grotei constituia o ascunzătoare bună[…] Incinta era decorată cu sculpturi reprezentând oameni şi animale, în diverse stadii de contopire cu pereţii umezi. Grota Buontalenti, astfel numită după cel care o proiectase, Bernardo Buontalenti, putea fi considerată cel mai ciudat loc din Florenţa.” 

 

Sau ca  o carte de istorie a literaturii:

„”Divina Comedie” nu are nimic comic în ea. Motivul pentru care se numeşte aşa este cu totul altul. În secolul al XIV-lea, literatura italiană era împărţită în două categorii: tragedia, reprezentând literatura de înalt nivel, era scrisă în italiana oficială; comedia, literatură de nivel inferior, era scrisă în limba vorbită de popor şi destinată acestuia.”

 

„Într-o notă şi mai accentuată de venerare, „Divina Comedie” îi atribuie lui Beatrice nici mai mult, nici mai puţin, decât rolul de salvatoare care îl îndrumă pe Dante prin paradis. În ambele lucrări, poetul tânjeşte după intangibila doamnă a sufletului său.”

 

Asta chiar mi-a plăcut...

 

Sau de istorie, pur şi simplu. Atoate ştiutorul personaj principal al romanului ne spune istoria conducătorilor veneţieni:

„Dogii veneţieni erau la fel ca ducii altor oraşe-stat italiene, şi, în decurs de o mie de ani, începând din anul 697 d.C., la cârma Veneţiei se aflaseră peste o sută. Epoca lor se încheiase spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, o dată cu cucerirea napoleoniană [...]”

 

La fel ca în celelalte romane ale lui Dan Brown, şi în acesta sunt mesaje care nu pot fi înţelese de oricine, nu se lasă dezvăluite în faţa oricui...dar care declanşează imediat în profesorul de istoria artei dorinţa de a da explicaţii celor cu care discută, pentru că, nu-i aşa, doar o somitate ca Robert Langdom poate ajunge la asemenea nivel de înţelegere a lucrurilor...

„În museionul aurit al sfintei înţelepciuni să-ngenuncheaţi [...]”

 

Şi imediat apar explicaţiile :

„...museion e un termen din greaca veche, care însemna templu protejat de muze. În museion se aduna elita culturală pentru a face schimb de idei şi a discuta despre muzică, literatură şi artă. Primul museion a fost construit de Ptolemeu la Biblioteca din Alexandria, cu sute de ani înainte de naşterea lui Isus[...]”

 

Această informaţie n-o ştiam, şi mă bucur c-am citit „Infernul”! Măcar m-am ales cu noi cunoştinţe! Museion, adică muzeu în zilele noastre...

 

Domnul Langdom cunoaşte şi povestea sfintei Lucia: o fată atât de frumoasă, la care toţi bărbaţii se uitau cu jind. Pentru a rămâne intangibilă, şi-a scos ochii. Acelaşi domn şcolit la Harvard şi care predă tot acolo, când nu fuge de răufăcători, spune celor cu care discută ( şi profităm şi noi de asta...) de unde vine denumirea de „carantină”. Când toată lumea a înţeles că ciuma e adusă de şobolanii aflaţi pe corăbii, autorităţile veneţiene de pe la 1300, au luat decizia ca orice navă să intre în port după ce aştepta 40 de zile în larg. În italiană, 40 se spune „quaranta”. De la cuvântul italian la românescul carantină e simplu de ajuns. 

 

Nişte legături neaşteptate apar între cei care lucrează la Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi unii care, la prima vedere, vor să distrugă omenirea. De fapt, şi cei răi sunt buni, chiar prea buni, pentru că se gândesc la salvarea speciei umane, condamnată altfel să se autodistrugă împuţinându-se necontrolat. La începutul marelui roman ( ca număr de pagini…), cititorul poate cădea în greşeala să creadă că un personaj care conduce un iaht, personaj numit „prefectul”, e printre cei răi. Mai pe la mijlocul voluminosului roman se dovedeşte că „prefectul” şi Robert Langdom au acelaşi ţel: salvarea cu orice preţ a omenirii...Domnul Langdom are un ajutor feminin de nădejde în lupta pentru conservarea speciei umane: o plăcută prezenţă feminină ( se putea altfel?...). Cei doi  găsesc un tub care putea proiecta nişte imagini pe un perete. Mai trec nişte întâmplări din care Langdom şi blonda lui însoţitoare scapă bine-mersi.

Fugăreala continuă şi prin Istanbul. Hagia „Sfânta Sofia” e descrisă cu lux de amănunte:

„Din centru, patruzeci de nervuri radiau spre margini aidoma razelor de soare, coborând până la o arcadă circulară cu patruzeci de ferestre boltite.”

 Şi aşa mai departe...

 

Profesorul de la Harvard explică celor din preajma sa diferenţa dintre reprezentările religioase în tradiţia creştină şi aceleaşi reprezentări in tradiţia musulmană.

„Conform preceptelor islamice, numai Allah poate da viaţă, şi, prin urmare, omul nu are voie să creeze imagini ale fiinţelor [...]. Un Michelangelo musulman n-ar fi pictat niciodată chipul lui Dumnezeu pe bolta Capelei Sixtine, ci ar fi scris numele Domnului. Reprezentarea feţei lui Dumnezeu ar fi fost considerată o blasfemie.”

 

Şi ca să nu vă mai pun răbdarea în stare de veghe permanentă, e momentul să vă spun că totul se termină cu bine, dar cel mai bine pentru autor, care poate deja porni într-o altă vizită de documentare prin ţări frumoase, cu monumente de admirat şi care ascund mari secrete ale omenirii, studiind istoria locului şi spunându-ne întâmplări neverosimile...Toate astea, pentru că filozofii greci ai Antichităţii spuneau:

 „Atâta timp cât numele îţi va fi rostit, nu vei muri niciodată.”

 

Probabil că asta doreşte şi Dan Brown. Numele lui va fi rostit, dar contează CUM…