CARTE: „Sexul şi spaima” de Pascal Quignard Imprimare 2962 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 05 Ianuarie 2014 07:56
O glumă citită pe hotnews ar putea fi un bun punct de placare în analizarea operei lui Pascal Quignard:
„Diferenţa dintre stres, teamă şi panică: 
Stres: nevasta e gravidă. 
Teamă: amanta e gravidă. 
Panică: amândouă sunt gravide.”
 
„Sexul şi spaima” confirmă că nimic din epoca modernă n-a fost necunoscut anticilor. Diferenţa dintre noi, oamenii de-acum şi ei, oamenii de-atunci este că anticii erau mai direcţi, spuneau lucrurilor pe nume şi se comportau cât se poate de firesc în faţa unor situaţii care pe noi ne fac să gândim într-un fel şi să acţionăm, sub constrângerea presiunii sociale, cu totul altfel. 
 
Scriitorul francez spune că pornografia (cuvântul) a apărut în Atena în jurul anului 410 î.H., când pictorul 
“Parrhasios o iubea pe târfa Theodoteea şi a pictat-o goală.”
 
Cartea merge pe studiul comparativ al libertăţilor şi constrângerilor sexuale în Roma antică, respectiv în Grecia aceleiaşi epoci.
„N-a existat niciodată homosexualitate, nici greacă, nici romană. […] Nici grecii, nici romanii n-au făcut niciodată distincţie între homosexualitate şi heterosexualitate. Ei făceau distincţie între activitate şi pasivitate. Ei opuneau falusul tuturor orificiilor.”
 
La Atena, prostituarea masculină avea consecinţe foarte grave: pierderea drepturilor civile. Mai mult, un homosexual prins că face politică era condamnat la moarte. Romanii erau de principiul că
„Pasivitatea constituie o crimă pentru un bărbat născut liber, pentru un sclav - este o datorie absolută, pentru un libert - este un serviciu pe care are datoria să-1 facă stăpânului său.”
 
În antichitatea romană,
„oricare cetăţean poate să facă orice pofteşte unei femei nemăritate, unei concubine, unui libert, unui sclav.”
 
De altfel, 
“Singurul model de sexualitate romană este „ dominatio dominus”  asupra celuilalt. Violul în interiorul statusurilor inferioare este normal.”
 
Ştim înţelesul cuvântului „virtute”. După Pascal Quignard, în antichitate virtute însemna potenţă sexuală. Orice bărbat activ sexual şi nonsentimental era considerat cinstit. În acelaşi timp, 
„orice plăcere pusă în serviciul celuilalt este josnică, şi din partea unui bărbat constituie un indiciu al lipsei de”virtus”, de virilitate […].”
 
  Adică ” impotentia.”
 
Sentimentele faţă de o altă persoană, chiar faţă de persoana din propria căsnicie erau considerate
“ca o victorie a desfrâului.”
 
Autorul spune că
“din pricina iubirilor ei, August a exilat-o pe fiica sa, Iulia, în minuscula insulă Pandataria din largul coastelor Campaniei. Tiberiu, soţul ei, a confirmat acest exil. Iulia a decedat la sfârşitul anului 14. Tacit spune că tristeţea a determinat-o să nu se mai atingă de bucate şi că s-a lăsat să moară.”
 
Tiberiu era mereu nemulţumit că din cauza înălţimii sale prea mari trebuia mai tot timpul să se aplece. Îi plăcea mult vinul roşu, pentru că semăna cu sângele şi
“Nu se tundea decât când era lună nouă. Avea întotdeauna mare grijă să facă urările de rigoare celui ori celei ce strănuta."
 
Oare obiceiul nostru de a face urări celui/celei care a strănutat are rădăcinile în Roma antică? Tot despre Tiberiu, Pascal Quignard scrie:
 Era întotdeauna însoţit de un astrolog. Îi plăcea să i se citească din greci, precum şi expunerile retorilor, discuţiile filosofice. A trăit înconjurat de literaţi. Îşi acoperea faţa cu plasturi. A refuzat întotdeauna să fie văzut de medici. I-a dispreţuit întotdeauna. Tacit relatează că, înainte de a muri, Tiberiu 1-a respins pe medicul Charicles, la Misen, spunând că acela care a trăit un număr atât de mare de ani în trupul său cunoaşte mult mai bine „locuinţa" decât "un vizitator de un ceas.” 
 
Tot din cartea aflăm ( sau ni se confirmă ceea ce ştiam) că 
“În limba greacă pictorului i se spune zographos (cel care scrie o persoană vie). În latină i se spune artifex (cel care face o artă, o operă artificialis).”
 
Pictorii şi sculptorii Greciei antice, admirati şi ca literaţi erudiţi, erau preţuiţi la cele mai înalte cote de comunitate. 
“Adunarea amfitrionilor, marele consiliu al Greciei, a dispus ca pictorului Polignot să i  se ofere în tot locul ospitalitate publică şi ca toate cheltuielile datorate găzduirii lui să revină oraşului în care el va dori să se oprească pentru o vreme.”
 
Când am comentat “Viaţa lui Beethoven” de Romain Rolland am spus că trei dintre cei mai bogaţi oameni ai Vienei şi-au luat obligaţia să-i asigure lui Beethoven un venit îndestulător de 4000 de florini anual, cu condiţia ca muzicianul să rămână în Austria. Cei trei bogătaşi ai Vienei şi-au justificat gestul filantropic spunând că:
„un artist nu se poate dedica pe de-a-ntregul artei sale decât dacă este descătuşat de orice preocupări materiale […]. Subsemnaţii am luat împreună hotărârea să-l punem la adăpost de orice griji pe Ludwig van Beethoven şi să înlăturăm astfel din calea sa orice piedică meschină în stare să stăvilească avântul geniului său.”
 
După cum se vede, nobilul obicei de a da pictorilor şi sculptorilor întreaga preţuire vine din vremurile antice. Platon era de altă părere...Îi ponegrea pe aceşti artişti, zicându-le că nu sunt altceva decât nişte „manuale".
 
Să revenim la semnificaţiile titlului cărţii scriitorului francez. În antichitate, sexul şi spaima erau două noţiuni strâns legate. Aflăm că, după spusele lui Tacit, 
“soţiile vechilor germani, în cursul luptei, îşi dezgoleau sânii  pentru a-i face pe soţii ori pe fiii lor să se teamă de captivitatea iminentă, în caz că victoria nu era de partea lor.”
 
Trogus Pompeius, un istoric roman din secolul I î.Hr., povesteşte că într-un război al perşilor cu mezii, mamele şi soţiile perşilor, care se retrăgeau considerându-se învinşi 
“au venit în fuga mare la ei, şi-au ridicat fustele şi, expunându-şi spre ei organul obscen, i-au întrebat cu sarcasm dacă nu doreau să se refugieze în uterul mamelor sau al soţiilor. Atunci, parcă siliţi de vederea acestei goliciuni, perşii şi-au reconstituit rândurile şi i-au luat la goană pe duşmani.”
 
Oricum ar fi fost, e clar că pentru antici sexul şi dragostea erau două noţiuni care nu aveau nimic în comun.
“Plutarh relatează că hetaira Lais, după ce i s-a dăruit lui Aristip, şi-a înfăşurat din nou sânii. Apoi i-a declarat lui Aristip că nu-1 iubeşte. El i-a răspuns că nu s-a gândit vreodată că vinul şi peştele ar fi îndrăgostiţi de el, şi cu toate acestea bea vinul şi mănâncă peştele cu cea mai mare plăcere.”
 
Cu toate aceste consemnări, Quignard reaminteşte o foarte apreciată „definiţie” a dragostei, care aparţine tot lui Plutarh:
„un om îndrăgostit permite sufletului său să trăiască în corpul altuia"
 
Când dragostea apare, ( cum ar putea fi oprită?), mersul lucrurilor este într-un singur sens   (cel puţin la început). Autorul cărţii aminteşte faptul că
„Aristotel spunea că oamenii, după ce au aruncat pietrele, nu mai au putinţa să le mai prindă.”
 
Seneca fiul e şi mai filozof . El spunea că din moment ce omul pleacă pe un drum, inclusiv cel al dragostei, acelaşi om 
„nu poate să nu ajungă acolo unde ar fi putut să nu se ducă" .
 
Spaimele principale (dacă pot să spun aşa) pe care le descoperă autorul cărţii sunt trei:pântecele femeii ( văzut ca locul unde se dezvoltă viitoarea fiinţă umană), locul femeii preferat de toţi bărbaţii normali şi, în sfârşit, mormântul. Primele două spaime au legătură cu singurătatea fiecăruia dintre noi, acea singurătate trăită în întuneric. Quignard spune:
„Cele două spaime dintâi au legătură cu întunericul şi singurătatea, întunericul înseamnă absenţa vizibilului. Singurătatea - absenţa mamei sau absenţa obiectelor care o înlocuiesc. Oamenii cunosc aceste spaime: să cadă din nou în imensitatea abisului diform şi negru al uterului, teama de a redeveni fetus, teama de a redeveni animal, teama de a se îneca, frica de a se arunca în gol, groaza de a întâlni non-umanul.” 
 
Pascal Quignard explică foarte exact termeni ca spaima, tema, angoasa, pe care avem tentaţia să-i considerăm sinonimi. În realitate, 
“Spaima, teama, angoasa nu sunt termeni sinonimi. Angoasa aşteaptă pericolul pentru care, crede ea, se pregăteşte. Faptul de a te teme presupune o sursă cunoscută a fricii. În ceea ce priveşte spaima, ea indică starea care survine când nimereşti într-o situaţie periculoasă pe care nimic nu ţi-a permis s-o anticipezi. Spaima este legată de surpriză.” 
 
Şi sexul şi spaimele se pot înţelege în diferite moduri, de la om la om. Să terminăm comentariul despre carte în aceeaşi notă relaxată, aşa cum l-am început, amintindu-vă ce spunea actorul Peter Ustinov:
“Sexul este o conversaţie dusă la bun sfârşit prin alte mijloace”.
 
Conversaţie plăcută!
 
 

Share