Cartea a apărut cu câteva luni înainte de marile schimbări istorice în care am fost implicaţi, unii ca simpli spectatori, alţii ca participanţi activi ai unei regii care a cuprins în câteva luni o mare parte a Europei de Est. E interesant acum, după 24 de ani de la publicarea cărţii, să vedem dacă previziunile autorului despre ( pe atunci) lumea de mâine s-au  adeverit sau nu. 

 

Un lucru e de pe-acum clar: avem şi noi angoasele Occidentului. Corneliu Vlad îl citează pe publicistul francez Jean Fourastié, care spunea despre societatea franceză de-atunci că este 

„o societate în care omul este condamnat la izolare în mulţime şi depersonalizare.”

 

Cam seamănă cu ce-i pe la noi acum, nu? O societate bolnavă trebuie să se vindece de „manifestări nervoase patologice”. Autorul cărţii spune că

„Nu întâmplător Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că ţările industrializate occidentale ar trebui să prevadă măcar câte trei paturi în aşezămintele medicale psihiatrice la mia de locuitori.”

 

Mă întreb ( încă n-am găsit un răspuns ferm la marea dilemă naţională: câţi locuitori are România ?) de câte paturi în secţiile de psihiatrie ar fi nevoie în ţara noastră?

Sfârşitul secolului XX era prevăzut că va aduce tot felul de nenorociri omenirii. 

„Francezul Jean Fourastié vorbeşte de „răul sfârşitului de secol”, elveţianul Bernard Soulie de „marea teamă de anul 2000”.”

 

Tot Corneliu Vlad aminteşte că scriitoarea franceză Françoise Sagan era de părere că cel mai mare duşman al omului e singurătatea. Azi, suntem singuri în mijlocul aglomerărilor noastre urbane…Sunt multe alte capitole interesante în „Lumea în mişcare”.  Pe unele  vi le aduc în atenţie în continuare.

 

Ross Perot a fost candicat la alegerile prezidenţiale americane din 1992 şi 1996. N-a reuşit mare lucru. E interesant cum din atâţia oameni bogaţi ai SUA, unii candidaţi la prezidenţiale, Corneliu Vlad a ales să ne povestească despre domnul Perot, care, pentru cititorul român, în 1989, nu reprezenta mare lucru! În carte scrie că Ross Perot a fost concediat de la firma unde lucra, cu toate că … era unul dintre conducătorii ei. În afară de asta, n-a fost şi nu este un tip telegenic.

„Nu prea înalt, cu un păr ţepos, pieptănat pe cât posibil într-o parte, roşcovan, cu un nas pe cât de proeminent pe atât de turtit, cu urechi vizibil depărtate de craniu.”

 

Aflu din paginile dedicate evoluţiei miliardarului american că odinioară, învăţătoarea lui îl dojenea, spunându-i:

„Păcat că nu eşti mai inteligent, Ross!”

 

Doamna Duck (învăţătoarea) s-a cam înşelat… Ross a crescut între timp, a devenit apoi şef de promoţie al Academiei navale din Annapolis, etc., etc. Dacă găsiţi ceva similitudini, probabil că astrele lucrează la fel, indiferent de continent…Oricum ar fi, un singur lucru vreau să mai amintesc: miliardarul Perot ajuns la „General Motors”, s-a plâns că cinci ani pentru a scoate un nou automobil e mult prea mult, din moment ce

„ne-au trebuit doar patru ani pentru a termina cel de-al doilea război mondial.”

 

Altă situaţie, alt destin. Al doilea război mondial nu s-a terminat pentru unii luptători japonezi în 1945, ci după…treizeci de ani!. Pierdut în jungla filipineză, locotenentul Hiroo Onoda, a aflat abia în 1972 că s-a terminat războiul. Primit cu toate onorurile militare în Japonia, Onoda a scris o carte autobiografică, încheiată cu nişte întrebări pe care ar trebui să ni le punem cu toţii:

„Pentru ce am luptat timp de 30 de ani? Pentru cine am luptat? Pentru ce cauză?”  

 

Ar cam trebui să ne punem şi noi astfel de întrebări: pentru cine şi pentru ce cauză am luptat sau luptăm? Să mai spun că prin „luptă” nu înţelegem neapărat lupta cu armele?   

 

Şomajul…Această angoasă a românului la începutul secolului al XXI-lea…Am găsit în această carte o poezie despre şomaj, scrisă de un francez, Felix Leclerc. În 1989, anul apariţiei cărţii, ar fi trecut, cu siguranţă, neobservată. Azi, când la noi şomajul e ceva la ordinea zilei, ar fi nimerit să vă citez câteva versuri:

„Modul fără greş de a lua viata cuiva este să-l plăteşti pentru a fi şomer

  Şi, la urma urmei, nu e vesel, într-un oraş cu morţi care se plimbă?”      

 

Poate ar fi vesel, dacă n-ar fi atât de trist…Uitaţi-vă la oameni, pe stradă…Indiferent de stradă, indiferent de localitate…În „Lumea în mişcare…” am citit că studiile au arătat că un an de şomaj scurtează viaţa celui care caută de lucru cu cinci ani! Două întrebări am de pus:1.Unde-i industria României? 2.Unde-i agricultura României?...      

 

Cărţile şi puterea financiară de a le cumpăra, este o altă temă abordată de Corneliu Vlad. Pentru început, ni se reaminteşte ce spunea Valery Larbaud:

„Acest viciu nepedepsit, lectura!”

 

Un viciu, sau un lux în ziua de azi? Şi nu numai pentru români…Autorul ne spune că urmarea imediată a  scăderii puterii de cumpărare şi a fricii de şomaj e intratul din ce în ce mai rar în librării. Că tot veni vorba, când aţi/am intrat ultima dată într-o librărie  din Sighet?  

 

Autorul precizează, în continuarea comentariului său despre lumea capitalistă dinaintea anului 1990, că sunt / au fost cazuri de ameninţări de sinucidere printre oamenii care nu-şi pot găsi un loc de muncă. Francesco Cammereri din Sicilia a fost unul dintre ei. Urcat pe terasa de la baza cupolei Basilicii „San Pietro” din Roma, 

„a anunţat spre stupefacţia celor de faţă că intenţionează să se arunce pe dalele ce acoperă piaţa.”                       

Din păcate, astfel de momente dramatice am ajuns să vedem şi la noi în ţară. Sigur nu asta ne-am dorit în ultimele zile ale anului ’89…

 

Exodul oamenilor inteligenti şi bine pregătiţi este o altă temă a lui Corneliu Vlad. Un specialist în economie, nu în avicultură, declara în ziarul francez „Le Figaro”:

„migratoarele sunt mai rentabile decât cele pe care le-ai creşte tu însuţi.”

 

Cinică exprimare, dar azi, când vedem câţi tineri cu studii făcute în România pleacă în lumea largă pentru un trai, dacă nu mai bun, dar cel puţin normal, remarca apărută în ziarul francez atunci ne ustură tare de tot pe noi, acum!

 

E clar că lumea capitalistă are starea ei de nervozitate pe care începem şi noi s-o simţim pe propria noastră piele. Pentru remedierea absenteismului şi a iritabilităţii angajaţilor, un doctor canadian a propus înlocuirea philodendronului din spaţiile de lucru cu feriga, plantă care are proprietatea de a emite ioni negativi. Ştiţi de acele aparate electrice care emit astfel de ioni benefici omului. Încă un motiv de mândrie: i-am prins din urmă şi la acest capitol…

 

Omul-devenit maşină-ocupă un alt capitol al cărţii. Aristotel spunea: 

„Utilitatea animalelor domestice şi cea a sclavilor este aproape aceeaşi: ne ajută prin forţa lor fizică să ne satisfacem nevoile existenţei.”

 

Mileniile au trecut, iar Henry Ford ( vă mai amintiţi de „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley, care vorbea de era Ford în cartea sa?) a declarat:

„O întreprindere se compune din oameni şi maşini, uniţi în producerea unei mărfi. Şi unii şi ceilalţi au nevoie de a fi reparati şi înlocuiţi. Maşinile se uzează şi trebuie repuse în stare de funcţionare, oamenii devin revendicativi, leneşi sau nepăsători.”

 

Când vedem azi cu câtă uşurinţă se trimit oamenii în şomaj şi se desfiinţează locuri de muncă, ce s-ar mai putea spune? Mă gândesc la închiderea punctului poştal din cartierul Bogdan Vodă. Ce bun şi util era…Dar ce contează omul? Rentabilitate economică să fie! Dar nici aşa nu e…

 

Termenul „lumea a treia” a fost lansat la începutul anilor ’60, când foste colonii şi-au dobândit independenţa politică. Interesante au fost definiţiile termenului pe care le-au dat unii copii cu vârsta între 6 şi 10 ani. Două exemple:

„Lumea a treia sunt ţările în care copiii nu au altceva de mâncat decât ceea ce rămâne din farfuria mea.”

„Nu vă cunosc, dar televiziunea mi-a spus că vă e foame şi sete”

 

Un editorialist al publicaţiei „Jeune Afrique”scria, pe marginea aceleiaşi teme:

„…atâta timp cât economia funcţionează aşa cum funcţionează, lumea a treia nu va avea altceva de făcut decât să se împrumute mereu şi mereu din ţările bogate, pentru a-şi achiziţiona bunuri din ce în ce mai scumpe”.

Ştiţi cumva o ţară care s-a împrumutat cu 20 de miliarde de euro?...

 

Previziunile autorului s-au adeverit. Albert Schweitzer glumea, dar cât se poate de …serios:

„Nu trăieşti singur pe lume. Mai sunt şi semenii tăi!” 

Adică nu disperaţi, oameni buni…Sunt mulţi care suferă pe lume…Şi totuşi o întrebare se impune de la sine: de ce ni se întâmplă şi nouă?...