„Un om […] care simţea mai puternic, suferea mai mult şi trăia viaţa mai intens decât alţii.”

 

Îi veţi da dreptate lui Maxim Gorki după ce veţi citi „Sonata Kreutzer”. Contele Lev Nicolaevici Tolstoi trăia viaţa mai intens decât alţii şi  poate suferea mai mult. Sunt  două atuuri de care trebuie să ţinem seama  când discutăm despre una dintre cele mai cunoscute  opere ale unui uriaş al literaturii universale.

 

În timpul unei lungi călătorii cu trenul, pasagerii dintr-un compartiment discută despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, dintre soţi şi soţii. Unul dintre călători are o poveste mai deosebită. Ajuns la vârsta de 30 de ani, decide să-şi găsească perchea.                                                      

 „Din cloaca desfrâului în care mă bălăceam, năzuiam să găsesc o fiinţă care prin puritatea ei feciorelnică să poată fi demnă de mine.[…] Într-o seară cu clar de lună, pe când ne întorceam împreună acasă după o plimbare cu barca şi eu îi admiram talia zveltă, etalată de un jerseu strâmt, şi zulufii ce-i cădeau pe umeri, am hotărât deodată că trebuie să fie ea.”

Ce uşor se înşeală omul…

„Îmi părea în acea seară că înţelege tot, tot ce simt şi gândesc, şi că gândeam şi simţeam lucrurile cele mai înălţătoare.”

 

Decis să rupă orice legătură cu trecutul său amoros, bărbatul, proaspăt logodit, îi arată viitoarei soţii jurnalul lui intim. Greşită abordare….

„Mi-aduc aminte de groaza, disperarea şi confuzia ce au cuprins-o când a aflat şi a înţeles. Am văzut că voia să rupă orice relaţie cu mine. De ce n-a făcut-o oare?”

 

Cel care ascultă şi cel care povesteşte au despre ce vorbi. Despre relaţia eternă, când mai romantică, dar de multe ori tensionată, dintre bărbaţi şi femei.

„…femeile ştiu prea bine că dragostea sublimă, poetică, nu depinde de niciun fel de calităţi morale, ci de o intimitate fizică, plus coafura, culoarea şi croiala rochiei.”

 

Arta seducţiei are la femei nişte principii foarte ferme…

„Întreabă o femeie cochetă şi cu experienţă, care şi-a propus să seducă un bărbat, ce-ar prefera mai curând: să rişte ca cel pe care-l seduce s-o creadă mincinoasă, crudă şi chiar desfrânată, sau s-o vadă într-o toaletă urâtă şi prost cusută?”

 

Ce gândesc bărbaţii despre femei:

„Femeia ştie că noi bărbaţii vorbim cu ipocrizie de sentimente alese şi nu-i dorim decât corpul […] Suntem gata să-i iertăm orice infamie, nu însă şi o toaletă dezagreabilă, ţipătoare şi de prost gust.”

 

Femeile din înalta societate şi prostituatele au ceva în comun…

„…aceleaşi toalete, aceleaşi fasoane, acelaşi parfum,[…] aceleaşi busturi decoltate, aceleaşi rotunjimi scoase în evidenţă, aceeaşi pasiune pentru pietre scumpe, distracţii[…]”

 

Ce diferenţă găseşte cel care-şi povesteşte viaţa pe care şi-a ratat-o mai mult în urma unei iluzii decât în urma unor fapte concrete?

„…una singură: prostituatele pe termen scurt sunt de obicei dispreţuite, în timp ce prostituatele pe termen lung se bucură de respectul tuturor.”

 

Eroul nuvelei lui Lev Tolstoi continuă mai departe depănarea tristelor sale amintiri. Despre logodnă, spune:

„Ce mocirlă! Perioada aceea presupune o dragoste spirituală şi nu una trupească.”

 

Ce greu trebuie să fie să stai cu cineva cu care să nu poţi avea un schimb de idei…

„Era o adevărată muncă sisifică. Abia improvizam ceva ce-mi venea mai întâi în minte şi amuţeam iarăşi, căutând chinuitor un subiect de discuţie. Nu aveam ce să ne spunem.”

 

Oare acum, în societatea actuală (nu neapărat numai în cea românească), femeia e altfel privită?

„Femeia are acces la şcoli înalte şi parlamente, dar în ochii bărbatului nu e decât aceeaşi unealtă a voluptăţii.”

 

Apariţia unui copil în familia povestitorului din tren nu îndulceşte cu nimic situaţia. Aşa cum era obiceiul, pe la „casele mari”, exista câte o doică, responsabilă cu alăptarea bebeluşilor. Abia acum conflictul mocnit dintre cei doi soţi izbucneşte cu adevărat:

„Adevărul e că fiind eliberată de sarcină şi alăptare s-a trezit în ea cochetăria adormită. Şi odată cu asta s-a trezit şi în mine o teribilă gelozie, care din acea clipă  m-a torturat fără încetare şi care-i torturează pe toţi bărbaţii ce duc aceeaşi viaţă dezgustătoare în căsnicie, cum o duceam şi eu.”

 

Pozdnîşev ( acesta-i numele celui care îşi povesteşte viaţa ) argumentează de ce unele femei nu vor să aibă copii:

„…nu vor să aibă copii sau să-i alăpteze  de teamă ca nu cumva să-i îndrăgească şi să sufere, la gândul că se pot îmbolnăvi sau muri.”

 

În continuare Tolstoi face o comparaţie între o mamă, excesiv de grijulie pentru copilul ei, şi o găină  cu puii ei.

„Găina nu cunoaşte pericolele care-i pândesc puiul, nu se teme că acesta se poate îmbolnăvi, nu cunoaşte niciunul din mijloacele cu care oamenii îşi închipuie că-şi pot feri copiii de boală şi de moarte.”

Dacă un pui îi moare, găina nu se întreabă de ce-a murit, unde s-a dus, ci cotcodăceşte o vreme, apoi se potoleşte şi-şi vede de trai.”

 

Aici nu pot fi de acord cu Lev Nikolaevici… Şi găina, şi femeia suferă pe limba ei. În cazul apariţiei unor evenimente de nedorit , foarte puţine mame mor din această cauză…Orice specie e făcută să supravieţuiască.

 

Conflictul dintre cei doi soţi se acutizează din ce în ce mai mult. Tolstoi ştie să fie extrem de exact când vrea să comunice cititorului o anumită stare!

„Ajunsesem până acolo că nu divergenţele provocau vrajbă, ci vrajba provoca divergenţele.”

 

Inversarea locului unor cuvinte în frază şi efectul dorit apare imediat!

 

„Sonata Kreutzer” a apărut în 1889. Vi se pare că s-a schimbat fundamental viaţa de familie între timp? Pozdnîşev spune:

„Sigur, îmi ziceam eu, mă torturează noaptea întreagă cu scenele şi toanele ei, când ştie că am şedinţă. Sigur, îmi spunea ea direct, ţie ce-ţi pasă că am stat cu copilul şi n-am închis ochii toată noaptea”.

 

Încet-încet, gelozia eroului lui Tolstoi e din ce în ce mai mare. La vârsta de treizeci de ani, soţia lui Pozdnîşev 

„Era de o frumuseţe provocatoare, ce tulbura bărbaţii.[…]. Părea un cal odihnit şi sătul, căruia i s-a scos frâul. Era nestrunită[…]. Simţeam şi mi-era frică.”

 

În casa celor doi soţi aflaţi într-o permanentă stare conflictuală apare violonistul Truhacevski, personaj cheie al întregii desfăşurări a povestirii. Soţia lui Pozdnîşev şi Truhacevski au ceva în comun: pasiunea pentru muzică. La serate cântă împreună, ea amatoare, el profesionist în ale muzicii. Soţul gelos are o altă părere despre muzică şi în special despre sonata Kreutzer a lui Beethoven:

„U, ce groaznică e sonata asta! În special prima parte. De fapt muzica e un lucru groaznic. […] Ce e muzica? Asculţi muzică şi te simţi transportat undeva într-o altă lume, în care se afla autorul când a compus-o[…]. Dacă la Beethoven, autorul sonatei, ştia bine ce l-a adus în acea stare şi acel ceva avea pentru el o semnificaţie, pentru mine însă n-o poate avea. Uite de aceea muzica nu face decât să excite, confuză.”

 

Începe să-mi placă de Pozdnîşev! Măcar are curajul să spună ce gândeşte:

„…un marş războinic de pildă, care le ajută soldaţilor să ţină cadenţa, sau o horă pe care o înţelegi, pentru că te îndeamnă la joc, sau o mesă care te cheamă la împărtăşnie, restul nu e decât o surescitare ce nu te cheamă nicăieri.”

Mai departe, citind „Sonata Kreutzer”, nu poţi să nu te întrebi: când a devenit China ţară comunistă? Sau să fi avut Tolstoi o formidabilă premoniţie? Repet că nuvela a apărut în 1889…

„În China muzica se află sub controlul statului. Şi e bine aşa. Căci nu se poate permite oricui să hipnotizeze oamenii şi să facă ce vrea cu ei. Şi mai ales când hipnotizatorul e o secătură.”

 

Ultima afirmaţie e îndreptată în mod clar împotriva nedoritului oaspete care, în închipuirea lui Pozdnîşev, se apropie de soţia sa mai mult decât s-ar fi cuvenit…

Gelozia – bazată în acest caz pe închipuire, nu pe fapte reale- roade adânc… Mutilează suflete…

„…sufeream cumplit. Nu într-un spital de sifilitici aş duce eu tinerii ca să le treacă pofta de femei, ci în sufletul meu, ca să vadă demonii care-l sfâşiau!”

 

Povestirea lui Pozdnîşev se termină cu  relatarea crimei pe care a comis-o şi pentru care şi-a primit pedeapsa. Mult trebuie să-şi fi analizat bietul om în anii grei de temniţă cele ce i  s-au întâmplat …Tot povestind, călătorii din tren ajung la destinaţie. Marcat de reaprinderea unor stări sufleteşti pe care doar el  le poate  înţelege, eroul lui Tolstoi îşi ia adio de la cel care în tren a ascultat o cutremurătoare poveste de viaţă. Şi de moarte…

„El mi-a strâns mâna, schiţând un zâmbet atât de chinuit, că mi-a venit să plâng.” 

 

Nouă nu ne vine să plângem citind „Sonata Kreutzer”, dar sigur ne pune pe gânduri. Pe mine m-a pus, şi mi-am adus aminte ce spunea Garabet Ibrăileanu:

„E indiferent pe cine supui, conteaza cui te supui.”

 

Viaţa confirmă de fiecare dată acest lucru…