tăcerea poate lucra la negru 

şi nimeni să nu se prindă 

că-n fiecare cuvânt se pot rupe oase şi încă

cele care mai cresc în deznădejde 

să ţină corpul legat 

 

universul e doar un capăt care străbate noaptea

cu viteza cancerului

şi stelele care s-au ars în ochii noştri

 

îmi ajunge un anotimp singur

să ispăşesc umblarea 

după numărul de pantofi purtaţi la ocazii 

 

de aceea strâng din degete şi iubesc frumos 

de aceea fiecare durere e un pas ispititor

care colecţionează trenuri în mers

totdeauna peste aceleaşi cadavre 

 

în urma (Poetu)lui

nicio ploaie nu e de ajuns să sature.

 

Autor: Antonia Luiza Zavalic

www.sighet-online.ro

25 septembrie 2013