Sunt întâmplări în viaţa noastră care parcă vin peste noi fără să le chemăm. Vin, ne fac să ne gândim la ele şi la urmări şi după ce au dispărut. Aşa ceva trăieşte şi eroul scriitorului G.M.Vlădescu.

 

„De mii de ori am încremenit cu braţele sub cap, gândindu-mă la fratele meu…[…] am încercat să mă fixez la începutul începutului şi să deapăn povestea din fir în fir, aşa cum am trăit-o şi aşa cum am înţeles-o.” 

 

Doi prieteni, doi oameni care se simţeau atât de apropiaţi sufleteşte încât se considerau fraţi. Doi oameni care au crescut în familii în care condiţiile de trai au fost diferite, dar nimic n-a stat în calea prieteniei lor. Până într-o zi, când totul ia o întorsătura dramatică în viaţa celor doi, deveniţi, peste ani, adulţi… 

 

Nicoară Alexandru, căruia în familie i se spunea Lucu, a avut parte de o copilărie cu multe lipsuri…

 

„Simţeam sărăcia în haine şi-n farfurie, în odăile friguroase , în ţipetele lăptăresei, în refuzul băcanului de-a ne mai da pe datorie şi-n mila cu care unele rude mă opreau pe stradă şi-mi dăruiau zece bani de-un covrig.”

Era obligat, din cauza sărăciei, să muncească toată ziua. De multe ori era trimis de vecini să le facă diferite servicii. Din păcate, 

„nimeni nu se gândeşte că am ceva de învăţat, că plouă afară, sau e prea târziu şi poate mi-o fi frică.”

 

Arnotă Nicolae sau Nucu, aşa cum îi spuneau părinţii, a trăit în alte condiţii. N-a dus lipsă de nimic în copilărie. Scriitorul compară două vieţi tinere, două vieţi atât de diferite, pentru care condiţiile sociale n-au fost niciun moment un obstacol în calea prieteniei lor.

 

„Citeam sub o lampă foarte deseori goală, cu picioarele îngheţate, dezolat că pisica nu vrea să-mi steie pe genunchi, să mă încălzească."

 

îşi aminteşte Lucu…Mergea adeseori în casa prietenului său. Acolo, era altceva…

 

„ Dincolo era potolire şi odihnă, căldură şi voie bună! Acolo mi se destindea trupul închircit de frig şi mi se slobozeau gândurile din încătuşarea lor cu noaptea.”

 

 „Doamna Arnotă, luminoasă ca un geam bătut de soare ne dezmierda capetele şi ne încuviinţa zâmbind”

 

Tatăl lui Nucu, maiorul Arnotă, ştie cât de important e jocul în familie pentru copii. 

„…iar maiorul, îndulcindu-şi rânjetul pădureţ, ne lua încetişor de urechi[…]. Ne învăţă să împărţim două paie la doi măgari, să trecem peste pod lupul, capra şi varza, sau ne punea să-i spunem lecţiile de a doua zi.”

 

Între ofiţerul Arnotă şi prietenul fiului său  au fost dicuţii de multe ori profunde, dar nimic nu se poate compara cu câteva cuvinte pe care Lucu le aude într-o seară…

 „Omul nu poate impune vieţii nimic. Nici morţii. Singurul lucru pe care-l poate face, oriunde şi faţă de oricine, este binele, chiar dac-ar trebui să-şi ucidă fratele pentru dobândirea lui!”

 

Anii trec, copiii sunt acum oameni în toată firea, au responsabilităţi, iar moartea e o prezenţă pe lângă ei pe care n-au cum s-o ignore. Acum a venit rândul mamei lui Lucu, internată într-un spital. 

„Rezerva e luminoasă şi caldă. O rază caldă şi leneşă s-aşterne pe obrazul bolnavei, care e din ce în ce mai galben. Se întinde apoi în lungul trupului şi se urcă încetişor, ca o vietate blândă, pe mâna culcată deasupra pledului, ca şi când ar vrea să i-o dezmierde. Lunecă peste inelul de logodnă, care abia mai licăreşte din umflătura degetului…Mă-nfioară gândul că picătura aceea de aur este singura strălucire care-i acoperă moartea!...”

 

Anii grei de suferinţă din timpul războiului, iată conjunctura dramatică în care cei doi prieteni se revăd. Unul dintre ofiţeri îl întreabă pe Lucu de ce progresul făcut de omenire în multe domenii n-a reuşit să înlăture războaiele:

„I-am răspuns că progresul e opera savanţilor, iar politica o fac proştii, care de multe ori sunt şi nebuni…”

 

Romanul a fost terminat în 1932, dar cele scrise de autor sunt valabile şi acum, după optzeci de ani…

 

Lucu are de păzit la un moment dat un ofiţer condamnat la moarte, închis într-o cocioabă ascunsă în pădure. Condamnatul e chiar Nucu, „fratele” lui din copilărie…Condamnat acum la moarte pentru că ar fi scăpat din mâinile soldaţilor români un bătrân tată neamţ care căuta trupul neînsufleţit al fiului pentru a-l îngropa.

 „Îmbrăţişaţi, cu arma încărcată căzută lângă noi, ne amestecam lacrimile şi-notam, pierduţi, într-un ocean negru, care ne înghiţea şi ne mistuia!”

 

Lucu îşi minte prietenul cel mai bun că războiul s-a terminat şi că va fi eliberat în cel mai scurt timp, pentru a-i curma suferinţa sufletescă pe care numai un condamnat la moarte o poate avea cu câteva ore înaintea execuţiei. 

„Îl priveam şi vedeam bine cum din jurul sufletului lui cad la pământ lanţurile care-l frigeau! Vedeam bine cum i se deschid izvoarele sângelui, cum ochii işi recapătă strălucirea şi cum i se-ncordează muşchii în fericita conştiinţă a vieţii!.. Ca prin minune, i s-au îndreptat umerii şi i s-a înălţat trupul!...”

 

Lucu îşi aduce aminte de vorbele maiorului Arnotă:

„Trebuie să îndeplineşti binele, chiar omorându-ţi fratele!...”

 

Şi chiar asta face…îşi împuşcă „fratele” în momentul când acesta credea că a scăpat de plutonul de execuţie din zorii zilei…După acesta, totul reintră în „normal”:

„Mă reped, cu capul înainte, şi mă pierd în convoiul cenuşiu al trupelor care urcă spre front…Oi mai fi rămas dator, cu ceva, vieţii?” 

 

Iată o întrebare care ar trebui să fie pe buzele fiecăruia, la un moment dat…