Istoria trebuie ştiută. Nu neapărat pentru cultura generală pe care oricine ar trebui s-o aibă, ci ca mijloc de a întâmpina repetarea coşmarelor istoriei. Cel nazist este ceva de neacceptat acum. Atunci…a fost altceva…A venit pe baza ignoranţei mulţimii. A venit, a făcut răul cel mare şi a dispărut!. Dar urme a lăsat pe chipul omenirii. Urme care se văd şi azi…

 

Scriitorul german Heinrich Bőll ne aminteşte cum a fost nazismul folosind o tehnică aparte. Totul e povestit de oameni care au cunoscut-o pe Leni Pfeiffer (născută Gruyten). 

 

Leni

„timp de treizeci şi doi de ani s-a supus, desigur, cu întreruperi, acelui ciudat proces pe care-l numim procesul muncii.”

 

Aflăm pe unde şi cât timp a lucrat. În prezentarea personajului cărţii, Bőll ne spune că Leni a fost măritată timp de trei zile cu un subofiţer german şi acum primeşte pensie de  război. Oricum, 

”lui Leni îi merge momentan destul de prost – şi asta nu doar din punct de vedere financiar - mai ales  de când iubitul ei fiu se află în închisoare.”

Heinrich Bőll ne face un portret al eroinei sale folosindu-se de relatările diferitelor persoane care au cunoscut-o. Ni se face următoarea precizare:

„Autorul nu are nici pe departe cunoştinţa despre întreaga viaţă trupească, sufletească şi amoroasă a lui Leni, dar s-a făcut totul pentru a primi în legătură cu Leni ceea ce se cheamă o informaţie obiectivă, iar ceea ce se va relata aici poate fi considerat cu o probabilitate care se învecinează cu siguranţa.”

 

Leni e cam insensibilă sufleteşte…

„E tăcută şi retrasă , e complet lipsită de amărăciune şi de căinţă. Nu regretă nici măcar că n-a jelit la moartea primului soţ.”

 

Mai aflăm despre personajul principal al romanului că

„judecând după fotografiile din tinereţe, Leni ar trebui considerată drept o fată drăguţă şi plină de prospeţime.”

 

Arăta bine chiar şi în uniforma unei organizaţii naziste pentru fete, pe când avea cincisprezece ani. Arătoasă fiind, stârnea poftele bărbaţilor. Aici Bőll face o întreagă apologie a dorinţei de apropiere trupească.

„Omeneasca dorinţă de împerechere cunoaşte întreagă scală, de la dragostea la prima vedere până la imboldul spontan de a se împerechea doar o dată, fără a năzui spre o legătură de durată, cu o persoană de sex opus. Aceată dorinţă ajunge până la cea mai adâncă şi răscolitoare pasiune care creează suflete şi trupuri în plină frământare. Toate aceste patimi, care sunt tot atât de ilegale, de la cele mai superficiale la cele mai profunde, au fost trezite de Leni.”

 

La învăţătură, Leni n-a fost prea grozavă…Din această cauză a fost cât pe ce să fie trimisă la o şcoală ajutătoare. Nu s-a întâmplat asta pentru că a primit doi ani la rând titlul de „cea mai germană fată din şcoală”. Şi asta se întâmpla în anii marelui Război…Autorul scrie:

„Oare puteai s-o trimiţi pe cea mai germană fată a şcolii la şcoala ajutătoare?” 

 

În timpul vieţii ei de şcolăriţă, Leni a rămas repetentă la o şcoală de călugăriţe.

„…a părăsit liceul cu un certificat penibil, pe care era trecut câte un „insuficient” la religie şi matematică.„

 

A intrat apoi într-un pension condus de călugăriţe, pentru a primi noţiuni de gospodărie, germană, religie, istorie şi muzică.

 

Multe dintre aspectele de viaţă ale armatei germane (cel puţin în prima parte a războiului) sunt „descoperite” de autor prin scisori rămase de la combatanţi. Una dintre scrisori se referă la faptul că 

„Acum e valabil principiul de a nu produce inamicului mai multă suferinţă decât e necesar pentru îndeplinirea misiunii militare.”

 

Tot aici se subliniază că sunt interzise, printre altele:

„1.Folosirea otrăvii sau a armelor otrăvite.

  2.Asasinatul.

  3.Uciderea şi rănirea prizonierilor.

  4. Refuzul de a acorda iertare.

  5. Proiectilele sau armele care provoacă suferinţe inutile, de ex. gloanţele dum-dum.”

 

Am putea să tragem o concluzie în urma lecturării acestor ultime rânduri citate din cartea scriitorului german Heinrich Bőll, care e departe de mărturiile supravieţuitorilor din ţările aflate vremelnic sub ocupaţia nazistă…

 

Cu ce pot fi total de acord e un pasaj dintr-o altă scrisoare din vremea războiului, scrisoare care se ocupă de igiena personală a militarului german. 

„Pentru a se spăla miltarul se dezbracă până la brâu. Soldatul se spală cu apă rece. Consumul de săpun e un indiciu al curăţeniei.[…] Unghiile se vor curăţa cu un curăţitor de unghii ( nu cu cuţitul).”

 

Tot în această scrisoare, datată 14 ianuarie 1940, se spune: 

„Prosoapele pentru faţă şi pentru mâini se păstrează separat.”

 

Şi toate astea în vreme de război…

 

Un roman cu o construcţie interesantă folosită de Bőll. Naratorul discută cu personajele care au cunoscut-o pe Leni Gruyten. Ajunge, în acest mod, din discuţie în discuţie s-o cunoască pe Leni doar din spusele celorlalte personaje. Poate cel mai remarcabil e faptul că făcându-ne o idee despre cine a fost Leni şi ce viaţă a avut, putem înţelege viaţa poporului german necombatant, dar obligat de istorie să se plece, pentru a supravieţui, în faţa ideilor schizofrenice ale celor care conduceau Germania în perioada războiului mondial.

 

Leni face orice pentru a supravietui acelor ani. Cu modalitatea aceasta de a face orice pentru supravieţuire am fost şi noi nevoiţi să trăim în perioada comunistă. Personajul principal al lui Heinrich Bőll a trebuit să ignore nedreptăţile atât de evidente ale războiului. Noi, până mai ieri, a trebuit să aplaudăm tot ce venea „de sus”. Oare acum s-a schimbat ceva?...