Am mai spus: sunt cărţi care nu se lasă (uşor) comentate! Le întelegem, sau nu le înţelegem…”Maktub” face parte din această categorie. Ştiu că ştie toată lumea că „maktub” înseamnă „aşa a fost scris”.  Înţeleg  prin „aşa a fost scris” un adevăr care nu vine de la  noi, dar bine-ar fi să-l acceptăm aşa cum e…

 

Paolo Coelho ne propune o culegere de texte scurte, fiecare cu tâlcul său. Sunt texte independente unele de altele, dar fiecare fragment are tot ce-i necesar pentru a fi de sine stătător, cu filozofia despre viaţă care poate avea multe faţete, pe care n-o putem ignora. Autorul brazilian ne dă sfatul de a trăi frumos. Se poate face asta în multe feluri. Important e să dorim acest lucru.

 

Trecerea  scriitorului la sfătuitorul de azi (sau cel puţin la culegătorul de sfaturi înţelepte) n-a fost atât de uşoară cum am fi tentaţi să credem… În copilărie a fost educat intr-un colegiu catolic. A suportat cu greu riguroasa învăţătură primită de la iezuiţi. S-a „răzvrătit” într-o perioadă, apropiindu-se de cultele satanice. Reîntoarcerea definitivă spre creştinism s-a produs după ce-a vizitat lagărul de exterminare de la Dachau. A intrat în Ordinul Catolic „Regnus Agnus Mundi”, din care face parte şi acum.

 

Biografia lui Coelho înseamnă, în tinereţea lui, droguri, psihiatrie, satanism. De toate s-a vindecat după ce le-a trăit pe propria-i piele. Cunoscându-le, scriitorului i-a fost mai uşor să aleagă acele pilde de a trăi, dacă nu frumos, cel puţin normal într-o lume plină de lucruri anormale. Toate sfaturile pe care le-a aşternuut în „Maktub” merg spre acelaşi lucru: cunoaşterea lui Dumnezeu. 

 

 

 

„Discipolul  se apropie de maestrul său: “De ani de zile sunt în căutarea iluminării”, spuse. “Pasul  următor pe care trebuie să-l faci e să te uiţi direct la soare timp de jumătate de minut” , spuse maestrul. Discipolul  îi urmă sfatul, ascultător. După ce trecură treizeci de secunde maestrul îi ceru să-i descrie ce avea împrejur. „Nu reuşesc să văd. Soarele m-a orbit ,” spuse discipolul . 

„Un om care caută doar lumina, evitând propriile responsabilităţi, nu va găsi niciodată iluminarea. Şi unul care se uită fix doar la soare va orbi,” fu comentariul maestrului.” 

 

„Spune maestrul: “Închide ochii. Sau chiar cu ochii deschişi, imaginează-ţi următoarea scenă: un stol de păsări în zbor. Acum spune-mi câte păsări reuşeşti să vezi: cinci?  unsprezece? şaisprezece?“  “Indiferent care ar fi răspunsul – şi e greu ca cineva să pretindă că ştie câte păsări a reuşit să vadă – un lucru devine mai mult decât clar în acest mic experiment. Poţi imagina stolul de păsări, dar numărul lor e dincolo de controlul tău. Şi totuşi scena era curată, bine definită, exactă. Trebuie să existe un răspuns la întrebare. Cine a hotărât câte păsări ar fi trebuit să apară în scena   imaginată ? Nu tu”.”

 

„Un om se hotărî să facă o vizită unui  pustnic care, după cum i se spusese, trăia nu departe de mănăstirea Sceta. După ce merse cale lungă prin deşert, găsi în sfârşit călugărul.  “Am nevoie să ştiu care e primul pas care trebuie făcut pe drumul spiritual,” spuse. Pustnicul duse omul la o fântână mică şi-i spuse să se privească în apă. Omul încercă să o facă, dar de abia ce încercă, pustnicul aruncă pietricele în apă, agitându-i suprafaţa. “Nu o să-mi pot vedea chipul dacă o să continui să arunci pietrele alea,” spuse omul. “Aşa cum e imposibil pentru un om să-şi vadă chipul în ape mişcate, la fel e imposibil să-l cauţi pe Dumnezeu dacă mintea ţi-e neliniştită de căutare,“ spuse călugărul. 

“Acesta e primul pas!”

 

Rugăciunea şi credinţa explicate pe înţelesul tuturor:

“Există ceva mai important decât rugăciunea?” întrebă discipolul pe maestrul său. Maestrul îi spuse să meargă la un tufiş din apropiere şi să taie o ramură. Discipolul ascultă. “E încă viu tufişul?” întrebă maestrul. “Viu ca înainte,” răspunse discipolul. “Acum mergi şi taie-i rădăcinile,” spuse maestrul. “Dacă o să o fac, tufişul va muri,” spuse discipolul. “Rugăciunile sînt ramurile unui copac ale cărui rădăcini sunt credinţa,” spuse maestrul. “Aşadar poate fi credinţă fără rugăciune. Dar nu poate exista rugăciune fără credinţă.”

 

Un interesant raport între frică şi speranţă ne arată Coelho. Doi rabini trăiesc cu frica permanentă de a fi prinşi de nazişti. Şi chiar se întâmplă acest lucru într-o zi…

„Într-un sfârşit sunt luaţi prizonieri. Unul dintre rabini, terorizat de ce i s-ar putea întâmpla, se roagă încontinuu. Celălalt, în schimb, îşi petrece toată ziua dormind. “De ce te porţi aşa?” întreabă rabinul speriat.

“Pentru a-mi păstra forţele. Ştiu că voi avea nevoie ca să pot merge înainte,” spuse celălalt.  

“Mi-a fost frică până în momentul în care am fost prinşi. Acum sunt prizonier, ce bine mi-ar putea face frica de ce mi s-ar putea întâmpla? Momentul de frică s-a terminat; acum este momentul pentru speranţă.”

 

De multe ori ne întrebăm, poate, cine suntem cu adevărat. Cine îşi poate da răspuns la această întrebare?

„Filozoful german Schopenhauer se plimba agale pe străzile Dresdei, încercând să găsească răspunsuri la întrebările care îl asaltau. Trecând pe lângă o grădină, hotărî să se aşeze să privească florile. Unul din locuitorii din împrejurimi observă comportamentul straniu al filozofului şi chemă poliţia. După câteva minute, un oficial se apropie de Schopenhauer: “Cine eşti?” întrebă brusc gardianul. Schopenhauer îl privi pe poliţist de sus şi până jos. “Dacă reuşeşti să mă ajuţi să găsesc răspunsul la această întrebare, îţi voi fi veşnic recunoscător”.”

 

De câte ori nu avem momente de cumpănă în viaţa noastră? De câte ori încercăm să înţelegem de ce ni se întâmplă ceea ce ni se intâmplă? 

“Încerc să te învăţ cum să înfrunţi greşelile în viaţă”.“Şi cum ar trebui să le înfrunt?” “În acelaşi fel în care ar fi trebuit să înfrunţi fiecare căzătură” , răspunde vraciul. “În loc să blestemi locul unde ai căzut, trebuia să încerci să înţelegi ce te-a făcut să aluneci înainte.”

 

Nu trebuie nicio clipă să uităm că suntem egali cu toţi oamenii…Şi mai mult de-atât, să nu uităm că toţi oamenii sunt egali cu noi. 

„Era un rege spaniol care era tare mândru de originea sa. Şi era cunoscut ca fiind foarte crud cu cei mai slabi. Într-o zi se plimba cu bătrânii săi sfetnici pe un câmp din Aragona, unde tatăl lui căzuse într-o bătălie.  Acolo întâlniră un sfânt care culegea un braţ de oase. “Ce faci?” întrebă regele. “Onoare Maiestăţii Tale,” spuse omul. “Cînd am aflat că regele Spaniei vine pe aici, am hotărât să găsesc oasele tatălui său pentru a i le da. Dar tot caut şi tot nu le găsesc. Sunt la fel ca cele ale ţăranilor, ale săracilor, ale cerşetorilor şi ale sclavilor”.”

 

 Încă un fel de a spune că „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în sac:

„Un om pios se trezi într-o zi pe neaşteptate deposedat de toate bunurile sale. Ştiind că Dumnezeu l-ar fi ajutat într-un fel, începu să se roage: “Doamne, ajută-mă să câştig la loterie,” ceru. Se rugă ani în şir dar rămase sărac. Într-o zi muri iar pentru că fusese foarte devotat, merse direct în paradis. Cînd ajunse acolo, refuză să intre. Spuse că trăise toată viaţa după învăţăturile religioase, dar că Dumnezeu nu i-a permis niciodată să câştige la loterie. “Tot ce ai promis a fost o minciună,” spuse omul dezgustat. “Am fost întotdeauna gata să te ajut să câştigi,” răspunse Domnul. “Dar oricât aş fi vrut să o fac, tu nu ai cumpărat niciodată biletul de loterie”.”

 

Sunt întrebări pe care ni le-am pus şi ni le punem. Una dintre ele este ce/cine este Dumnezeu, alta când/cum vom putea să ne întâlnim cu El?

„Spune maestrul: “Duhul lui Dumnezeu prezent în noi poate fi descris ca un ecran de cinema. Pe ecran se întâmplă diverse situaţii – oamenii se iubesc, se despart, comorile sunt regăsite şi ţări îndepărtate sînt descoperite. Nu are importanţă ce film este proiectat. Ecranul este întotdeauna acelaşi. Nu e important de curg lacrimi sau sânge – pentru că nimic nu poate păta puritatea ecranului. La fel ca şi ecranul, Dumnezeu este acolo – dincolo de toate agoniile şi extazul fiecăruia dintre noi. Le vom vedea pe toate cînd filmul nostru se va sfârşi” .”

 

Un adevăr care poate fi spus în multe feluri! Nicolae Steinhardt:

„Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu.[…] Marile adevăruri absolute nu le putem şti […] suntem înlăuntrul sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini. Ce putem avea? Doar intuiţii, bănuieli, credinţe.”  

 

În încheiere, un sfat pe care Coelho îl găseşte într-un pasaj din Biblie, sfat care ne îndrumă să îndrăznim dacă vrem să ajungem acolo unde ne dorim…

„Atunci Dumnezeu îi porunci lui Moise: „Spune fiilor lui Israel să meargă.” Şi doar după ce au început să se mişte, Moise a înălţat toiagul şi s-au despărţit apele. Pentru că doar curajul de a parcurge un drum face ca drumul să se dezvăluie. “

 

Drum bun şi curaj de a începe tuturor cititorilor sighetonline! Şi vă urez ca filmul pe care sunteţi nevoiţi să-l vedeţi şi să-l trăiţi în acelaşi timp, să fie lung, lung…