O povestire despre aspiraţia omului spre autodepăşire, de a trece dincolo de limitele unanim acceptate. Scriitorul american Richard Bach vine cu o viziune interesantă asupra vieţii, a morţii, aşa cum ilustrul său înaintaş, Johan Sebastian Bach  a avut-o în domeniul muzicii.

 

Richard Bach  ne spune o poveste cu pescăruşi, dar tot timpul te trimite cu gândul la om, la dorinţele sale de a cunoaşte ceea ce se vede, dar şi ceea ce nu se vede…Pescăruşii din această carte au  nume şi prenume. O carte care se adresează „Adevăratului Pescăruş Jonathan care trăieşte în noi toţi.”

 

Povestea începe frumos, cu momentele dimineţii când omul şi natura sunt parcă şi mai mult legaţi unul de celălalt:

„La o milă de ţăm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru micul dejun scânteiase în aer până când apărură o mie de pescăruşi care încercau, zvâcnind şi zbătându-se, să obţină câteva firimituri de hrană.”

 

Printre pescăruşi, era unul care se interesa prea puţin de hrană . El avea alt ideal…

„Dar departe şi singur, străin de orice barcă şi ţărm, Pescăruşul Jonathan Livingston exersa. […] Pentru cei mai mulţi pescăruşi, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruş, zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, Pescăruşului Jonathan Livingston ii plăcea să zboare.”

 

Sigur că şi în lumea pescăruşilor există un conflict între generaţii…Mama îi spune:

„De ce nu mănânci, fiule, ai ajuns numai pene şi os!”

 

 

Eroul nostru exersa toată ziua zborul:

„Când Pescăruşul Jonathan s-a întors la Stol, pe plajă era noapte târziu. Îmbătat de plăcere, mai făcu un luping la aterizare, însoţit de un tonou rapid, chiar înainte de a lua contact cu solul.”

 

Exerciţiile de zbor încep să-şi arate utilitatea:

„Când vor auzi de Recordul meu, se gândea el, vor înnebuni de fericire. Viaţa are o altă semnificaţie acum! Ne putem ridica noi înşine din ignoranţă, putem deveni noi înşine fiinţe ale perfecţiunii, inteligenţei şi talentului.”

 

Sigur că realizările sale în domeniul zborului nu puteau fi privite cu ochi buni în neamul pescăruşilor. Este chemat la judecată.

„Pescăruşul Jonathan Livingston, în Centru pentru Ocară! […] Parcă-l pocnise cineva-n cap cu o scândură. I se muiară genunchii, i se pleoştiră aripile, urechile îi ţiuiau.”

 

Este condamnat la izolare printre ai săi,

„-…pentru cumplita sa nesăbuinţă, intona vocea solemnă, pentru violarea demnităţii şi tradiţiilor neamului pescăruşilor…”

 

Degeaba încearcă pescăruşul nostru să se justifice în faţa judecătorilor săi, incapabili de a năzui spre mai sus:

„-Nesăbuinţă? Fraţilor! Strigă el. Oare un pescăruş care descoperă şi urmează un sens în viaţă, un ţel mai înalt este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obţinem peşte; acum, raţiunea vieţii noastre e alta- să ne desăvârşim, să explorăm, să fim liberi!”

 

Nimeni nu-l înţelege, toţi îl ignoră:

„-Frăţia noastră a încetat! Au intonat pescăruşii într-un singur glas şi, astupându-şi solemn urechile, i-au întors spatele.”

 

Nu izolarea e cel mai supărător lucru, ci ignoranţa de care nici măcar nu erau conştienţi cei din neamul său:

„Singura lui suferinţă nu era singurătatea, ci faptul că ceilalţi pescăruşi nu voiau să creadă în strălucirea zborului care-i aştepta; nu voiau să deschidă ochii şi să vadă.”

 

Tot exersând fel de fel de figuri de zbor şi de aterizare, Jonathan se zdrobeşte de o stâncă şi ajunge în altă lume, evident mai bună, aşa cum ne-o imaginăm şi noi, oamenii.

„Bănuieşti prin câte vieţi am trecut până să ne dăm seama că viaţa inseamnă mai mult decât hrană, luptă pentru putere, Stol?[…] Scopul nostru în viaţă este să  atingem acea desăvârşire şi s-o dezvăluim celorlalţi.[…] ne alegem lumea următoare în funcţie de ceea ce învăţăm în această lume.”

 

Important e ca din această lume să învăţam câte ceva…

„Dacă nu înveţi nimic, lumea următoare este întocmai ca aceasta, cu aceleaşi limite şi aceleaşi apăsătoare greutăţi pe care trebuie să le birui.”

 

Chiang, pescăruşul şef al unui stol din altă lume:

"Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desăvârşit – iată paradisul. "

 

Pescaruşul Chiang îl iniţiază pe Pescăruşul Jonathan Livingston în noua lume:

„ Dacă vrei, putem începe să invăţăm cum să învingem timpul. Vei fi în stare să porneşti în sus şi să cunoşti ce înseamnă bunătatea şi dragostea.”

 

Scriitorul Richard Bach foloseşte elemente tehnce specifice sfârşitului secolului XX:

„…devenise elevul favorit al Starostelui însuşi, înghiţea idei noi ca un computer aerodinamic cu pene.”

 

În lumea desăvârşită în care ajunge, Jonathan işi exersează trăsăturile de caracter decât însuşirile fizice. 

„Cu cât îşi exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ.”

 

Doreşte să se întoarcă pe Pământ. Pescăruşul Sullivan încearcă să-i tempereze elanul de reîntoarcere:

„Jon, tu ai fost proscris odată. Doar înţelegi adevărul proverbului: „Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe”. Pescăruşii de la care ai venit stau pe Pământ cârâind şi luptându-se între ei. Sunt la o mie de mile de paradis şi tu vrei să le arăţi paradisul de acolo, de jos!”

 

Pescăruşul Sullivan şi Pescăruşul Jonathan Livingston sunt legaţi printr-o strânsă prietenie , dar ceva îi desparte. Jonathan vrea să se întoarcă în lumea de unde a venit şi să-i înveţe pe semenii săi desăvârşirea. Atunci, din păcate,

„Dacă învingem spaţiul şi timpul, ne vom fi distrus propria noastră frăţie. Dacă învingem spaţiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul, rămânem numai cu Acum.”

 

Şi alţi pescăruşi incearcă să-şi depăşească limitele şi să-i înveţe pe alţii ceea ce ei ştiau deja să facă. Dar, cu ce urmări toate acestea…

„Pescăruşul Fletcher Lynd se izbi cu o viteză de peste două sute de mile la oră, de o faleză masivă de granit. Stânca i se păru o uriaşă de piatră care ducea spre altă lume. O explozie de teamă, de durere şi de întuneric, după care se trezi purtat la intâmplare, pe un cer foarte ciudat, uitând, amintindu-şi, uitând din nou; era trist şi mai ales, îi părea rău, nespus de rău.”

 

Pescăruşul Jonathan Livingston dispăruse în văzduh. Pescăruşul Fletcher continuă pe drumul deschis de prietenul său şi dă lecţii învăţăceilor inaripaţi:

„Pentru început, trebuie să înţelegeţi că un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii,[…] iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuşi.”

 

Dacă în loc de „pescăruş” am scrie „om” şi în loc de „aripă” am scrie ceva specific din anatomia umană, am obţine aceeaşi definiţie, dar  pentru om. Nu credeţi?...