Partea I

(Facerea)

Cândva,

într-un trecut atât de-ndepărtat

că timpul n-avea chip

și spațiul dormita,

doar Duhul făr-odihnă

prin haos rătăcea

și medita la planul prefacerii-n esență

așa ca neființa să-și piardă-a sa prezență

în confruntarea cu ființa de nezăgăzuit

prin voia Celui care e viul infinit.

Atunci

s-au înjghebat contururi din veșnicii inerte

și necuprinsul dobândi a sale sensuri certe,

cu cerurile sus și mofturile jos –

părți dintr-o simfonie supranumită Cosmos.

Dar până și-un proiect divin

în fapt nu poate fi-mplinit,

când lumea o închide-n sine

și de lumină-i văduvit.

Tocmai de-aceea Fiat lux

a fost rostit și s-a deschis –

ca trupu-mpuținat al beznei

împins să fie în abis.

(De reținut acest aspect

ce grandiosul deservește:

Contrastul bine ticluit

valoarea operei sporește!)

Cum al luminii ochi se-ndreaptă

spre-nalturi nehotărnicite,

în cer, din fina ei substanță,

olaturile-au fost zidite,

o lume supratemporală

unde mișcarea-i rău văzută,

căci până și-n intenții zace

neascultarea îndrăcită...

Din a luminii spumă-apoi,

Părintele a tot ce este

ne-a plămădit nemuritori,

cereștile ființe-agreste

etern închise-n mulțumirea

de-a fi cum sunt neabătut –

un abandon în resemnarea

prezentului neîntrerupt...

Și fiecare dintre noi

(cum scris e-n legi cutumiare)

primi acea însărcinare

ce se-asorta cu al săi soi.

Fiind al aurorei fiu iubit,

eu, Lucifer, lumină-nvăpăiată,

luceafăr deveneam când crugul

avea obrajii rumeni ca de fată

și mă sforțam pân’ la durere

necunoscutul să-l străpung

cu pâlpâiri fără speranță

pentru un drum atât de lung,

încât se șușotea la colțuri

că sunt un vanitos rebel,

dispus la orice mișelie

doar-doar voi fi mai sus ca El.

De-aceea, Tatăl m-a chemat

la o discuție aparte;

vroia, privindu-ne în față,

să mă deschidă ca pe-o carte.

- Tu, fiule, mi-a spus la urmă,

de frații tăi ești diferit:

Nu doar că spiritul de turmă

de când te știu te-a îngrozit,

dar zorul tău de-a ști cât știe

numai Atoatefăcătorul,

în surd și prelungit conflict

te-a situat cu-ntreg soborul!

Căci, dragul meu, repetitivul

și neclintirea-n ascultare

sunt temelia armoniei

pentru întreaga Mea lucrare.

Cum ea a fost perfect făcută

odată pentru totdeauna,

orice amestec din afară

cu perturbarea e totuna

pri scotocirea fără șanse

după al tainelor nectar –

ispita rozei aspirații

spre o viață de calvar...

Cu nărăvașii de-alde tine

boală curată-i amânarea,

fapt pentru care am decis

că se impune separarea.

Doar astfel voi putea salva

eterna liniște cerească,

iar tu vei bea din ce-ți dorești

și setea o să-ți tot sporească,

până în ziua când scârbit

de libertatea-nsingurată,

după repaos vei tânji

cu cerbicia de-altădată.

(Dar soarta nu-i o haină veche

pe care-o lepezi plictisit

când demodată ți se pare,

ci și cu bune și cu rele

ea-n spate trebuie purtată

până în clipa de pe urmă,

chiar dacă n-a fost ajustată.)

Te pregătește să cobori

pe la Pământului rotund,

unde sunt toate rânduite

ca să-ți bei cupa pân’ la fund:

Verdeață vei găsi pe el

și viață-n timp încătușată,

dar mai presus de toate-i omul

cu a sa fire încifrată,

o arătare imprecisă

în lut trupesc adânc înfiptă,

ce deja-Mi pare diferită

de scânteierea-n Duh cuprinsă.

I-am așezat în Paradis

pe-Adam și pe femeia lui,

nădăjduind că prin purtare

vor fi ca fiii cerului

și că Pământul populat

cu creaturi asemeni lor

se va-nălța și înfrăți

cu cerul într-un cosmic cor.

Dar până nu-i voi cerceta

cu de-amănuntul pe-amândoi,

vreau ca Edenul să rămână

loc de răsfăț doar pentru noi...

Ți-i dau pe mână! Sunt ai tăi

cu tot ce au și-și mai doresc.

Doar sufletele Îmi revin

ca parte dintr-un dar ceresc.

Iar testul dacă nu-l vor trece,

cum pare că se va-ntâmpla

cu-acest hibrid ce-ți seamănă

strâns ghem în carapacea sa,

îi vei urma apoi afară

la suferința ce-i așteaptă

pe ei și pe urmașii lor,

ca-n veci să-și plângă a lor soartă.

Căci nemurirea-i o pedeapsă

pentru ființele deșarte –

teama de moarte și-o înving

sperând la viață după moarte.

Partea a II-a

(Coborârea)

Și-așa se face c-am plecat

neîncercat de vreun regret.

Ce, Doamne, să fi regretat

când ceru-i un tărâm inert?!

Ca gândul străbăteam deșerturi

dintre imense lumi stelare,

căci golul plinului urmează

în nesfârșită alternare,

iar întunericul absoarbe

c-o foame-n veci nepotolită

a sorilor imensă vlagă

și-a stelelor dulce ispită.

Cât a durat călătoria

s-o spun nu-mi este cu putință –

la zoruri mari timpul se umflă

de-și pierde orice socotință…

Ajuns la țintă-ntr-un sfârșit,

Pământului ocol i-am dat

și ochii mi i-am desfătat

cu jerbele din colorit.

Aveam de-a face cu un Ianus

din paradoxuri rotunjit?

Privit de sus e-un strop de-azur,

de-aproape-i curcubeu boltit…

Edenul l-am găsit pe dată,

dar poarta lui fiind păzită

cu paloșul de foc în mână

de-un înger cu nărav de brută,

ca peste tot unde-s portari

am fost oprit pe-un ton răstit

și numai după lungi dezbateri

să intru mi s-a-ngăduit.

Grădina-ntinsă îmi părea

un colț din lumea părăsită –

cu pomi rodiți și pomi în floare

într-o lumină potrivită,

ca din ardoarea în extaz

cu care firea-i îmbibată,

orice dorință de-altceva

să fie-n fașă suprimată

sau pedepsită exemplar

când tinde spre păcat hain;

entuziasmul exaltat

de-asasinat nu-i chiar străin...

Tot căutând, sub un copac

pe porumbei i-am dibuit –

el gânditor, ea plictisită,

„Nu-i tocmai cuplul fericit”,

mi-am spus uitându-mă la ei

cum spate-n spate lâncezeau.

„Ce le lipsește ăstora

îndată eu am să le dau:

Nițică variație

în liniștea încremenită,

ca să-și astâmpere aleanul

cu seva-n vrere priponită…”

Și, lunecos precum un șarpe

cu chip de-arhanghel ipocrit,

m-am furișat lângă femeie

- chitind c-acolo-i de lovit

de vreau ca zidul șubrezit

al ascultării să-l străpung –

și i-am șoptit c-o patimă

mai verde ca mireasma-n crâng:

-Tu, mult mai vie decât viul,

de facere făcută mama

a tot ce este viu,

fii pentru mine împlinirea

acelui vis

țesut duios în noaptea depărtării

când te priveam de sus.

O, nu pleca!

Mai lasă-mă să te privesc

cum te-am privit de-atâtea ori

din ceru-nsingurării mele

și-n schimbul adorării dă-mi

tot ce-i în tine de prisos –

dă-mi chiar durerea, dar cu ea

dă-mi și speranța că odată

iubirea va țâșni

din primul nume de femeie.

Cum între timp se ridicase

și se-ndrepta cu pas grăbit

spre-un pom din mijlocul grădinii,

din spate astfel i-am vorbit:

-Crezi poate că te amăgesc

că-ntreg Pământu-mi aparține

cu ce-i pe el și ce-o să fie?

Păi, draga mea, eu știu prea bine

ce te frământă chiar acum:

O poftă de copil te-ndeamnă

să guști din rodul pomului oprit

(chiar mărul lângă care stăm),

dar teama de păcat se-mpotrivește

și tot crescând pofta-i canon cumplit.

Iar eu îți spun că nu-i păcat

din pomul vieții să te-nfrupți

și că departe de-a muri

de-abia pe urmă tu vei ști

cum binele din rău se scoate

așa ca aurul din piatră,

și-atunci asemeni Domnului vei fi!

Dar chiar și muritoare, pentru mine

pe veci mult adorata vei rămâne,

căci al Pământului stăpân râvnește

la fericirea de-a avea stăpână…

-O, tu, al soarelui egal

prin frumusețea orbitoare,

mai dulce-n glas decât dulceața

și-n toate făr-asemănare,

nu pot, dar cred că nici nu vreau

sa mă opun la ce îmi place!

Femeie sunt și-n veci de veci

femeile asta vor face…

*

Am părăsit-o-ncredințat

că totul merge ca pe roate –

când cuplul este închegat,

păcatu-i doar pe jumătate!

Mult n-a trecut și amândoi

- după ce-n măr s-au dedulcit –

amarnic fură beșteliți

de Domnul foarte cătrănit.

Dar s-a pornit un circ pe cinste:

Bărbat și soț adevărat,

Adam plângea și se jura

că nu se știe cu păcat

și că doar Eva-i vinovată

de-ntreaga tărășenie,

deși era normal să știe

că-s condamnați l-aceeași soartă.

Într-adevăr, îndat-apoi,

cu trupurile gârbovite

- vie oglindă a durerii

ce-nsoțitoarea omului va fi

până în ceasul de pe urmă –

cei doi spre poartă-au fost conduși

și-n praful drumul zvârliți,

iar poarta după ei mai strașnic zăvorâtă

Atuncea eu,

cu-ntâia misiune

fără cusur îndeplinită

(deși c-un gust amar

dup-o atare reușită),

în grabă tălpășița mi-am luat

spunându-mi drept încurajare

pentru acel ceva-n formare

ce timpului îi dă viață

și nu poate nicicum lipsi:

„Cum omu-și va așterne, tot astfel va dormi!...”

Partea a III-a

(Cunoașterea luciferică)

Și iată-mă din nou pornit

Pământu-n lung și-n lat să-l bat,

ca eu întâiul să cunosc

ce-n burta sorții s-a-nchegat.

Iar când aleanul mă cuprinde

cum brațele-l cuprind pe drag,

las freamătul etern al mării

să-l ia cu el departe-n larg,

sau pe poteci croite-n munți

din al rășinii iz sălhui,

las crestelor pierdute-n nori

ispitele tehuiului

și astfel redevin ce-am fost

când Tatăl mă însărcina

ca omului să-i fiu tovarăș

după ce raiu-l va rata...

Dar cine ar putea pretinde

că știe omul ca pe apă

dacă Atoateștiutorul

avea senzația că-I scapă?!

Așa și eu. Pînă la Abel

și moartea lui în Cain pitită

de gelozia criminală,

știam c-a omului ursită

(după-ntâmplarea din Eden)

cu suferința-l va uni

și-apoi că moartea mai la urmă

în hăul fără fund îl va zvârli.

Dar una-i omul ce se stinge

când ceasul lui a fost oprit,

un fenomen inevitabil

pentru al vieții circuit,

și alta mare grozăvie

când vrea pe semeni să-i robească,

ba chiar a fratelui viață

o ia prin crimă mișelească.

De-aceea, Cain cu fapta lui

în cronici nu-i un fitecine –

de-a pururi pentru om rămâne

simbol al sceleratului,

deși-n atâtea mii de ani

de-abjecție înfloritoare,

cu crima sa e mic copil

printre coloșii faptelor murdare.

Căci alta nu-i istoria umană

decât o ciorbă lungă și amară,

pe care vrednicii istorici-bucătari

cu polonicele în mână,

o mai lungesc oleacă și-o tot dreg

dup-al clientului gust îndoielnic,

dar făr’ vreodat-a izbuti

capra cu varza să împace

ca celor ce-o mănâncă să nu li se aplece.

*

Atâția regi și generali

din carnea vremii au mușcat,

convinși că-n urmele lăsate

secretul nemuririi l-au aflat,

încât păreau al vrerii braț

ce sorții-i poate comanda

să nu mai facă praf trecutul

atunci când clipa-n loc va sta...

Numai că timpu-i orb și surd

în mersul său furiș de fiară,

zdrobind în fălci și înghițind

tot ce-i menit ca să dispară –

însuflețitul laolaltă

cu stelele hodorogite,

apocalipsă pentru om

și pentru-a sale ifose smintite.

Captiv în plasa timpului

din fașă până moartea-l ia,

omul esența o vizează

cu mintea și cu inima,

prin nesfârșite teorii

despre cum este sau va fi,

dar mai ales prin crez fierbinte

că neștiutu-l va-mblînzi.

Să fie omul, așadar,

pios sau filosof ateu?

De regulă-i încrucișarea

dintre un demon și un zeu,

el, singura ființă care,

deși de moarte-ncătușată,

distinge între rău și bine

ca justul din păcat să-l scoată...

Credeam că-n crezuri cel puțin

- religii și mitologii –

el liniștea și-o va găsi

după atâtea nerozii

în transă parcă săvârșite.

Dar răstignirea lui Hristos

l-a-nfățișat ca pe-un colos

al faptelor nelegiuite.

(Cum, Doamne, altfel să-ți explici

decât prin doaga ce-i lipsește,

că răului i se supune,

iar Binele îl necinstește?!)

Convins că n-are nici o șansă

să schimbe omul cum n-a fost,

după ce Însuși Creatorul

în lume îi dăduse-un rost

și el cu firea lui abrașă

norocului i-a făcut vânt,

divinul sol L-am așteptat

într-un pustiu de pe Pământ,

ca să-I descriu pericolul

la care sigur se expune.

Firește, nu m-a ascultat,

ci Și-a văzut de misiune...

(În Evanghelii întâlnirea

e prezentată diferit:

Cică sunt tatăl vicleniei

și că pe El doar L-am momit!)

De-aceea, eu nu cred că omul

vrea o schimbare de substrat –

la a păcatului savoare

renunță doar un ins ciudat!

Cu-atâtea lacrimi, intrigi și războaie

istoria umană-i pildă

de cum nu trebuia să fie,

îndeosebi atunci când clerul

condamnă păcătoșii la speranță

prin fanatism și violență.

Și-așa se face că-ntr-o lume

de suferință arhiplină,

în care cultele prosperă

credința-n perfidie preschimbând,

nu sfinții-s pentru om de trebuință,

ci spre eroi se-ndreaptă a sa năzuință,

deși se spune despre ei

că doar în mituri au temei...

Desigur, nu pot da uitării

a omului de preț silință –

frumosul fără seamăn din cultură

și-al vieții clocot prin știință.

Dar rău-i cu adevărat

în lume marele cârmaci

prin servi precum e poluarea,

ori etica unor dibaci.

Partea a IV-a

(Dezamăgirea)

Da, Tată, punct cu punct

ce mi-ai prezis s-a împlinit:

Am obosit tot alergând

și-atâtea știu că m-am scârbit!

Știu, de exemplu, că Pământul

prin vrerea marilor sforari

(conducători și generali)

a devenit deja mormântul

atâtor specii strămutate

în vaste sere nucleare

și c-omenirea s-a-mpăcat

cu gândul morții planetare

în urma unei încleștări

fără învinși și-nvingători –

dezastru cu greu evitat,

cum s-a vădit de-atâtea ori.

Mai știu că omu-i acea fiară

ce cu cruzimea se desfată,

în care timp pesemne-și plânge

de milî pentru a sa soartă...

Iar în asemenea momente

cu deznădejde ghiftuite,

mă remontează seva stoarsă

din spusele-Ți înțelepțite,

precum acel Sunt Cel ce sunt

care-Ți redă unicitatea.

Căci totul este doar prin Tine

și-n Tine-și află unitatea!

De-aceea, Tată, Te-aș ruga,

ca-n spiritu-ndurării Tale,

să vezi în mine rătăcitul

sătul de fumuri abisale,

amarnic regretând disprețul

cu care starea mi-o priveam

când toate îmi veneau de-a gata

și totuși altceva doream...

Nimic nu-i mai de preț ca bunul

pe care știi că l-ai pierdut,

fapt pentru care îmi doresc

să fie iar ca la-nceput!

AUTOR: George Petrovai

mai-iunie 2013

www.sighet-online.ro