Ruxandra Cesereanu ne reaminteşte o istorie care am fi vrut să nu fi fost niciodată a noastră…Într-o carte unde sunt creionate portrete şi întâmplări de „oameni frumoşi” (cum spune Dan Puric), împreună cu umile slugi ale regimului bolşevic, cu „ filialele” sale româneşti, e aproape o impietate să vii cu comentarii, să faci o recenzie. Până la urmă, m-am ghidat şi eu după  vorbele ilustrului scriitor şi filozof arab Khalil Gibran: „Bucuria şi necazul sunt nedespărţite. Ele vin împreună, iar când una stă lângă tine, adu-ţi aminte că cealaltă îţi doarme în pat.”

 

şi m-am gândit că acum, având bucuria lângă noi, măcar pentru binecuvântarea pe care am primit-o scăpând de regimul comunist,  trebuie să fim atenţi ca necazul să nu mai fie posibil. Pentru asta, trebuie să ştim cum a fost…

 

În primele pagini ale cărţii, autoarea spune: 

“…aproape de sfârşitul lumii, Dumnezeu îşi ţinu făgăduiala şi dădu lumea pe mâna Diavolului o jumătate de veac, timp în care el, Dumnezeu, se ţinu deoparte de toţi şi de toate.”

Frumos început de roman! Nu pot să nu mă întreb:  Jumătatea de veac în care  lumea (se subînţelege că-i vorba de „lumea românească”) a fost dată pe mâna Diavolului a trecut? Dumnezeu se ţine, în continuare, departe de noi? 

 

Cartea aceasta nu se poate povesti…Se trăieşte fiecare întâmplare la care scriitoarea ne invită să luăm parte, citind. Mi-a fost greu să aleg nişte fragmente semnificative, pentru că ar fi trebuit să folosesc mult prea multe citate, şi nu aceasta caracterizează o încercare de recenzie. Am ales câteva întâmplări, care vă vor convinge de două lucruri: cum a fost atunci şi ce talente poate da, în continuare, pământul românesc. Ruxandra Cesereanu alternează povestirile despre neînfrânţii noştri cu povestiri despre oameni de nimic ajunşi în aparatul opresiv al „regimului popular”.

 

 

Un soldat, pus să observe dacă se văd hăituiţii regimului comunist prin munţii patriei, 

„…a strigat în sus, către şefi, că nu se aude şi nu se vede nimic. Poate că nu avea cum să audă, că toţi îşi ţineau suflarea, dar de văzut avea cum să se vadă, că se zăreau fugarii lipiţi între ei ca peştii uscaţi, aşa cum chiar ei se aşezaseră. Dar soldatul a zis către şefii lui că nu-i nimeni acolo. Pricepuse că dacă îi pârăşte pe cei din peşteră, moare şi el, nu scapă nimeni.[…] Lucreţia a priceput în ziua aceea că Dumezeu era viu.”

 

Soljeniţîn scrie în „Pavilionul canceroşilor”că inteligenţa înseamnă ce-ţi văd ochii, nu ce-ţi aud urechile. Să fi fost soldatul din această povestire inteligent? A văzut ce era de văzut, dar n-a spus. Inimă bună? Instinctul de conservare a propriei sale persoane? Oricum ar fi (fost), am plăcuta surpriză să constat că şi călăii sunt prezentaţi ca oameni într-o lucrare de evocare a acelei jumătăţi de veac, perioadă în care „Dumezeu, se ţinu deoparte de toţi şi de toate.”

 

Vieţi de eroi, vieţi  de oameni devotaţi cu trup ( mai puţin cu suflet…) odiosului regim instaurat de tancurile sovietice şi apoi preluat cu nimicnicie de unii români. Despre asta e vorba în romanul care ne invită să nu uităm  pătimirile suportate de poporul român în cea mai nenorocită perioadă a  existenţei sale. Bărbaţi şi femei  arestaţi şi duşi cine-ştie unde, soţi care nu mai ştiau nimic despre soţiile lor, bărbaţi şi femei asasinaţi din ordine secrete sau din exces de zel şi îngropaţi în gropi comune, unele dintre ele rămase nedescoperite nici azi. Familii despărţite, dar oameni demni în suferinţa lor. Lucreţia

„Se gândea ea la toate astea în închisoare[…] Îi era foame deja, dar trebuia să afle ce păţise pădurarul.[…] Ţinea lacrimile ciorchine pe dinăuntru, nu le-ar fi lăsat să cadă nici moartă.”

 

Torţionarii aveau răutatea în sânge. Simţeau nevoia să bată pe cineva, indiferent pe cine. Nici măcar nu era nevoie să fie om…

„Tinu se trezi cu pofta să bată câinele. Îl mâncau palmele şi avea chef, nu ştia nici el de ce, să îşi bată câinele, pe Murgu. Îl luase de pui, după ce terminase şcoala de Securitate şi după ce lucrase acolo cu animale antrenate să adulmece duşmanii poporului.”

 

Tinu era unul dintre cei care urmăreau fugarii regimului prin păduri.

„Lui Tinu îi plăcea aventura asta, să vâneze duşmani ai poporului, fiindcă se simţea puternic şi tânăr.”

 

„Să vâneze”…Sună greu aceste cuvinte când ne gândim la animale. Când se vânează oameni, ce se mai poate spune? Tinu a fost crescut şi educat în spirit de vânător de oameni de noile autorităţi.

„Tinu nu avea pe nimeni decât pe Murgu. Şi mai avea, ca bază sufletescă, Partidul. Pentru el, a fi în trupele de Securitate era ceva puternic şi strălucitor. Însemna, printre altele, puterea de a ucide. […] puteai să ucizi oameni şi nu erai pedepsit.”

 

Într-adevăr, grozav lucru trebuie să fi fost acesta…

Ruxandra Cesereanu ne readuce în memorie drama deportaţilor în câmpiile infinite din Bărăgan, cu ciulinii lor care au inspirat titluri de roman. Copiii îşi urmau părinţii în deportare. Erau transportaţi cu toţii în vagoane pentru marfă. 

„…vagonul acela cu miros de cuvă, ca un incubator pentru puii de om goniţi la Mama Dracului printre ciulini, în ţara nimănui.”

 

Pa lângă faptul că faptul că avem de-a face cu o carte foarte bine documentată, e de remarcat şi talentul pe care-l are scriitoarea în construirea unor imagini extrem de sugestive. În povestirea care reaminteşte drama deportaţilor în Dobrogea, locul unde au fost „cazaţi” pedepsiţii fără vină, era o casă cu un acoperiş improvizat, din stuf, care la prima adiere mai zdravănă de vânt a luat-o

„la goană, printre ciulini, mâncând pământul. Era ca şi cum pălăria domnului primar s-ar fi rostogolit de pe cap şi ar fi mers nu pe picioarele ei, ci pe picioarele vântului care ţiuia.”

 

Tot deportaţii, când apărea un şlep pe Dunăre, făceau semne disperate celor transportaţi spre locurile de muncă. O preoteasă, deportată şi ea împreună cu toţi copiii ei, şi despărţită de soţ, închis pentru „vina” de a fi preot, 

„îi adună pe prichindei, lipiţi de gleznele ei, ca nişte moluşte, şi începu să facă semne cu baticul către şlep.[…] deţinuţii se zgâiră la ea ca la o stea căzătoare.”

 

Zadarnică speranţă…Unul dintre copii, se gândeşte că 

„Dumnezeu ar fi trebuit să fie o bombă şi să explodeze cumva, undeva, cândva. Şi să-i facă praf pe toţi, diavoli şi îngeri la un loc.”

 

Câtă tristeţe a trebuit să suporte acest pământ…Nu m-aş mira să aflu că unii nefericiţi ai soartei au gândit cu adevărat să se facă totul praf…copii, sau oameni mari…

 

Scriitoarea ne reaminteşte de boşevicii veniţi în România ca să supravegheze mersul (bun?) al lucrurilor. Unul dintre ei îşi „românizează” numele, deşi

„Îi plăcea numele lui adevărat, Bodnarenco, dar ca să fie acceptat de băştinaşi trebuise să se lepede de el. Bodnarenco suna ca un tractor nou-nouţ ori, şi mai bine, ca un buldozer.”

 

E interesant modul cum scriitoarea aruncă o punte imaginară peste timp, atunci, şi acum. 

„Nimeni nu ştia că Grişa cel Nou (fostul Bodnarenco) se simţea apărat de cravata lui cu panseluţe.”

 

Politrucii de azi se simt apăraţi de cravata mov…La discursul „revoluţionar” al fostului Bodnarenco, 

„tavarişii stăteau ca nişte saci de cartofi în beci.”

 

„Sacii de cartofi” erau oameni, lipsiţi de orice reacţie faţă de ce aud, faţă de ce li se ordonă. Mai ţineţi minte când se vorbea la noi de „omul nou”? Cel care nu protestează, nu întreabă, n-are sentimente (în afară doar de cele pentru partid…) Ce imbecili au condus ţara asta! Ce imbecili i-au ascultat! Ce imbecili i-au crezut! Simt în paginile cărţii revolta scriitoarei pentru anii furaţi poporului român…

 

O carte despre trădători şi trădaţi, despre turnători şi turnaţi, despre frământările bisericii în încercarea de a ieşi din strânsoarea bolşevică. Figuri de eroi, poate mulţi fără nume cunoscute. Maica Arsenia era de neclintit în dorinţa ei de a face bine, oricui, oricând, cu riscuri enorme.

„Arsenia şi celelalte călugăriţe se înduraseră odinioară de cei patru mii de prizonieri ruşi din lagărul de lângă sat, pentru care cântaseră la Înviere. Mai târziu, îi ascunsese pe cei trei soldaţi nemţi pripăşiţi din greşeală pe acolo, după război.”

 

Un slugoi ordinar, şi mulţi au fost…

„episcopul Antip stătea cu mâinile pe burtă. Femeia asta răzvrătită şi mincinoasă ajunsese stareţă! Ce pacoste pe capul sfintei biserici!”

 

În condiţiile  prigoanei permanente pe care oamenii erau nevoiţi s-o suporte, se mai putea vorbi de dragoste, de tandreţe? S-au schimbat şi ele, dar ceva a rămas totuşi…

„Seara, Hambu nu îi zise o vorbă Aureliei, dar o cotropi vinovat toată noaptea, ca un copil pedepsit care se caţără pe o jivină al cărei uger e plin.[…] Femeia îi îngădui, fără să ştie nici ea de ce, să o caute şi să o năpădească mai mult ca de obicei.”

 

Peste un timp, 

„femeia apucă sacul mai mult moartă decât vie şi înăuntru găsi atât ceea ce dorea, cât şi ceea ce nu dorea: capul tăiat al lui Marcu" (soţul care a trebuit să se ascundă în munţi).

 

Copiii lui Marcu descoperă capul îngropat al tatălui lor. Ca în multe alte ocazii pe care scriitoarea ni le oferă, şi aici putem să citim „printre rânduri”:

„Acesta-i tatăl nostru adevărat, zise fratele. Tatăl nostru din ceruri, zise sora. Aşa era.”

 

Nu sunt uitaţi nici intelectualii în această carte.

„Se uită trist la biblioteca lui de cărţi preţioase, cărţi jerpelite de atâta citit şi rumegat idei, într-o ţară în care acesta era singurul lucru pe care îl mai puteai face ca să te simţi pe sfert izbăvit.”

 

Valeriu e unul dintre puţinii curajoşi, dar şi lui îi este frică.

„Curajul e tot o formă de frică, doar că alungată cu disperare.”

 

Nicolae Steinhardt spune în „Jurnalul fericirii”:

„Definiţia fricii au dat-o englezii: curajos se numeşte omul care ştie doar el cât îi este de frică.”

 

Un lucru este sigur: 

„[Valeriu], cândva, ştia sigur, avea să scape de aici. Cărţile, tot ele, erau rudele lui de sânge şi carne.”

 

Ruxandra Cesereanu „strecoară” în cartea sa doze mici de erotism liniştit, pentru că, orice s-ar fi întâmplat, nu-i aşa, viaţa trebuia să-şi urmeze cursul, cu bune, cu rele…Anda are un iubit, pe Gabriel. Amândoi erau studenţi, unul la muzică, celălalt la pictură. 

„Amândoi găsiseră în muzică şi pictură o altă formă de isteţime voluptoasă, care îi satisfăcea. În timp ce trupul şi mintea Andei vibrau la sunete, Gabriel era fascinat şi orbit de culori, pe care le simţea intrându-i în pori şi săpând în el tunele.”

 

Fata face un avort, ilegal, ca toate avorturile de pe vremea lui Ceaşcă. 

„Bătrâna o atingea uşor peste gură atunci când urletele Andei izbuteau să se strecoare pe lângă colţurile batistei.”

 

Ce s-a întâmplat  cu Anda, ce s-a întâmplat cu Gabriel, vă invit să aflaţi din paginile cărţii…Câte puţin despre fiecare faptă, de vitejie sau de laşitate, de bine sau de rău, într-o carte pe care trebuie s-o citiţi. Veţi mai afla drama celor demolaţi în Bucureştiul deceniilor 7 şi 8 din secolul trecut, despre racolările făcute de Securitate, despre mineri şi falşi mineri, despre studenţi omorâţi în 14-15 iunie 1990, despre crima care l-a luat din rândul omenirii ( nu al oamenilor) pe Ioan Petru Culianu, şi multe altele puteţi descoperi  în „Un singur cer deasupra lor”. 

Citiţi cartea aceasta…Victor Eftimiu spunea că „uitarea e suprema laşitate”. Haideţi să demonstrăm că nu mai încape laşitatea printre trăsăturile noastre definitorii!