Maramureşenii fiind extrem de conservatori, au păstrat până azi conştiinţa că provin din strămoşi nobili. Cunosc personal oameni de prin satele regiunii, care mai păstrează încă acasă diplome de înnobilare şi de proprietate, vechi de sute de ani. Şi încă se mai ţine cont de statutul de neam, atunci când se stabilesc căsătorii.

În vederea efectuării unui studiu asupra conştiinţei originii nobiliare a locuitorilor Maramureşului, apelez la toţi cei care provin din familii de „nemeşi” (indiferent de naţionalitate sau de locul unde se află azi) şi care deţin acte sau informaţii referitoare la nobilitatea strămoşilor lor, date anterioare anului 1919 şi care n-au mai fost publicate, cu rugămintea să le expedieze sub formă de copii la adresa Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza . Cele mai sugestive mărturii vor fi cuprinse într-un studiu dedicat acestui subiect. 

Contribuţii la istoria nobilimii maramureşene (de Teofil Ivanciuc)

Deşi Maramureşul a avut cea mai cunoscută şi numeroasă populaţie de mici nobili din întreg regatul Ungariei, Principatului Transilvaniei şi al Imperiului Habsburgic, nimeni nu a efectuat un studiu despre toate familiile nobile maramureşene, deşi arhivele sunt ticsite de documente. Ne referim la mii de familii şi la istoria acestora între anii 1272 - 1919.

Referitor la acest subiect, cea mai frecventă întrebare care apare este: cum ar putea fi echivalată nobilimea maramureşeană cu cea apuseană? Nobilii donatari ar putea fi oarecum asemănaţi cu ritter - ii din Germania şi Austria sau cu baroneţii (cavaleri ereditari, hereditary knights) din Marea Britanie. Armaliştii au avut un statut inferior, asemănător cu cel al edler - ilor din statele germane, ori cu gentry sau cavalerii (knight) englezi. Aristocraţii, fie maghiari, adică grofii (conţii), precum Teleki sau Bethlen şi baronii (Révay, Perényi etc.), fie maghiarizaţi (precum cei din familiile româneşti Draggfy sau Stoica ori cea evreiască Grödl), au avut titluri identice cu cele din nobilimea occidentală. O notă aparte o face baronul Paul von Püchler, fiu al unui general austriac, care s-a mutat prin căsătorie în Maramureş în anul 1795, urmaşii acestuia din Rozavlea şi Şieu românizându-se sub numele de Picler. Unul dintre aceştia continuă să poarte şi azi, ca nume de familie în actele de identitate, formula Baron Picler!

Ce anume erau nobilii maramureşeni? În primul rând, vorbim despre cnezii români asimilaţi ca nobili donatari ai regatului (numiţi şi nobili personalişti, adevăraţi, vechi, nobili cu moşie, de prima clasă etc.) pe măsură ce s-au supus noului suzeran, deci începând cu anul 1317 (familia Rednic de Giuleşti), dar şi de marii nobili maghiari dintre cei care au primit proprietăţi aici încă în 1272 (familia Ujhelyi la Visk). Cnezii care nu au acceptat supunerea, fie au plecat în Moldova sau în Carpaţii Nordici, fie au rămas pe loc, fiind încet degradaţi la statutul de oameni liberi sau chiar iobagi. Autorităţile erau informate la 1799 despre un număr de 4.000 de familii de nobili dintre care doar 400 au putut prezenta scrisori justificative, motivele fiind că puţini ştiau carte şi că au fost împiedicaţi să-şi facă acte scrise, de desele ridicări la războaie dar şi de Jus valachicum, legea nescrisă a Maramureşului, care nu utiliza acte pentru tranzacţionări, ci doar simple înţelegeri cu martori şi care fărâmiţa averea la toţi fiii, până nu mai rămânea aproape nimic. Unii nu au avut bani să-şi plătească diploma justificativă, care la 1450 costa 28 de florini, deci mai scump decât preţul unei sesii de iobagi. Donatarii s-au înmulţit atât prin creşterea numărului de familii beneficiare de titluri nobiliare, mai ales datorită faptelor de arme, cât şi prin sporul natural (pe baza unei diplome iniţiale, au ajuns să fie nobile mai multe familii, câteva generaţii mai târziu). Ei ai fost iniţial subcategorisiţi în fruntaşi - potiores, aleşi - egregii, ori simpli nobili scutiţi de impozite. Aşa-zişii „liber baroni” ai lui Matei Corvin, care nu au fost baroni ai regatului (!), au avut imunitate juridică doar până în 1550.

Începând cu secolul al XVI-lea au apărut nobilii armalişti (cu blazon, dar fără proprietăţi funciare, supranumiţi taxalişti, sau nobili de clasa a doua), atât români cât şi maghiari, ridicaţi în rang fie prin fapte de arme, fie prin cumpărarea titlurilor (!), care plăteau taxe şi aveau multe obligaţii, primul dintre aceştia fiind, probabil, Paul Literatus de Sighet, la 1545. În unele cazuri, nobilii donatari şi-au obţinut şi blazoane, în încercarea inutilă de a-şi îmbunătăţi statutul.

Mai târziu, nobilii au început să fie împărţiţi în familii vechi (antiquas) sau noi, în nobili veşnici sau condiţionari, precum preoţii, în mari proprietari (dominus), care reprezentau doar 2 - 3 procente din totalul comunităţii nobiliare (cum au fost Drăgoşeştii ce deţineau 2 - 300 de sate la 1400, Dolhenii cu 104 porţi nobiliare în 23 de sate în 1549, sau Rednicenii care aveau moşii în 17 sate în anul 1630), în mici proprietari („nobili de un fum”), curialişti (cu averi egale cu ale iobagilor) şi chiar nobili fără avere. Începând din secolul al XVII-lea s-a înmulţit categoria nobililor veniţi din alte părţi ale Imperiului, de etnie maghiară, austriacă etc., printre aceştia regăsindu-se majoritatea exponenţilor marii nobilimi.

Ca semn distinctiv, nobilii aveau dreptul să poarte sabie şi anumite haine (postavuri vopsite, dantele, mantouri şi pelerine, gube albe sau negre, căciuli cu blană de jder etc.). Mai târziu, au început să aibă porţi înalte la gospodării (cu scândurile dispuse vertical nu orizontal, ca iobagii), să-şi planteze brazi în curte, să poarte bastoane - securice ferecate, pinteni, potcoave şi ţinte la cizme (reminescenţe ale vremurilor cavalereşti), „struţ” înclinat în faţă la pălărie, femeile lor au început să poarte cizme în două culori diferite etc.

Câţi nobili au existat de fapt? Conscripţia din 1604 înregistra 1.007 nobili în comitat. Anchetele efectuate de către comisiile imperiale între anii 1749 - 1769 au găsit peste 470 de neamuri nobiliare (351 de trunchiuri de familii româneşti, dintre care 40 armaliste şi peste 120 de familii maghiare). Un procent de 22,72 la sută din populaţia comitatului făcea parte din această categorie în anul 1784. În 1805, din totalul de 116.580 de maramureşeni, 16.900 aparţineau clasei nobilimii. În 1847 aici erau înregistraţi 26.300 nobili, iar la 1848, arhivele comitatului conţineau date despre 3.750 nobili români, 717 de nobili de origine slavă şi 483 de nobili maghiari. Cu toate acestea, studiile de până acum au omis un număr important de familii înnobilate inclusiv în secolul al XIX-lea, sau chiar în anul 1903!

Care era statutul acestora? Până în secolul al XVI-lea nobilii maramureşeni au avut drepturi partimoniale, juridice, sociale sau politice similare cu cele al nobililor din restul regatului, cu unele particularităţi legate de moştenirea fetelor sau de pedeapsa trimiterii în exil, precum vikingii. Principala lor ocupaţie a fost războiul: ei au fost luptători redutabili, fiind răsplătiţi pentru vitejia manifestată în luptele din întreaga Europă. Ulterior răscoalelor din 1492 şi 1514, drepturile acestora au început să se diminueze, concomitent cu sărăcirea cauzată de expansiunea demografică şi parcelarea moşiilor, cu emigrările, mai ales înspre Solnoc, dar şi cu înnobilarea tot mai multor armalişti. În secolul al XVII-lea, nobilii au început să plătească impozite, e adevărat, mult reduse în comparaţie cu cele ale ţăranilor sau iobagilor. La 1753 au rămas scutiţi doar nobilii cu minim doi iobagi, iar între anii 1770 - 1786 armaliştii au fost eliminaţi de pe listele nobiliare, rămânând doar cei care aveau titluri de la regii legitimi ai Ungariei. În 1848, drepturile nobilimii mici au fost abolite, dar după 1865 nobilimea mare s-a bucurat de o recunoaştere parţială, ce a fost anulată în 1919 în întreaga Europă Centrală.

Acestea sunt coordonatele preliminare între care am putea conscrie, în linii foarte sumare, nobilimea maramureşeană.

AUTOR: TEOFIL IVANCIUC