Nici în domeniul artelor nu stăm prea bine, după părerea autorului. Despre Nicolae Grigorescu, Lucian Boia ne spune:

„Un occidental va aprecia talentul pictorului şi frumuseţea pânzelor, dar nu va vedea în această pictură nimic ieşit din comun, nimic cu adevărat novator.”

 

Raportarea asta la Occident şi occidental începe să devină supărătoare. Când vom înţelege că facem ceea ce facem în primul rând pentru noi, şi abia apoi – dacă e cazul- pentru alţii. Aşadar, părerea „unui occidental” despre valoarea creaţiei lui Nicolae Grigorescu n-are niciun fel de importanţă. De ce să nu conteze părearea unui african, de exemplu, despre opera artistică a lui Grigorescu?  Pe de altă parte, să considerăm că toţi pictorii au venit, fiecare la rândul lui, cu noutăti în domeniul artelor plastice, e un punct de vedere singular. Am fost tentat să scriu „unic”, dar sensul afirmaţiei mele ar fi avut mult de suferit, pentru că „unic” poate avea de multe ori sensul de „excepţional”, „extraordinar”, şi nu e cazul aici, la asemenea ambiguităţi…Occidentalii de vază au o părere foarte bună despre Nicolae Grigorescu. Henri Focillon, fost director al Muzeului de Arte Frumoase din Lyon, profesor de istoria artei la Universitatea din Lyon, profesor la Sorbona, apoi la Universitatea Yale din SUA, spunea:

“Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa. Prietenia cu artişti francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii şi căsuţe acoperite cu şindrilă. El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa.”

Pe site-ul www.historia.ro, am citit următoarele:

 

 

„Nicolae Grigorescu (1838-1907), alături de Andreescu şi Luchian,  este considerat printre  fondatorii picturii române moderne.  Prin realismul şi măiestria excepţională, prin sinceritatea şi lirismul ei, creaţia lui Grigorescu a reuşit să influenţeze pictura românească, dominată până la el de preceptele rigide şi schematice ale academismului, şi a ridicat-o pe aceasta la o înaltă treaptă de dezvoltare.”

 

Se pare că „neînsemnatul” Grigorescu a fost un deschizător de drumuri în pictura românească…

 

Despre Eminescu, Lucian Boia spune:

„Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, această misterioasă calitate se pierde şi nu este de mirare că Eminescu, ca „produs de export”, este aproape inexistent.” 

 

Serios? Să vedem ce părere are Amitha Bose despre poeziile lui Eminescu:

„Pot să vă spun că această traducere a fost foarte bine primită de publicul bengalez, de presa bengaleză, mai ales pentru ca unele poezii ale lui Eminescu ne aduc aminte de poeziile lui Tagore. Am avut ocazia să-i păcălesc pe unii spunând că am descoperit la arhiva Bibliotecii Naţionale un poet medieval bengalez, şi unii, într-adevăr, au fost induşi în eroare pentru că nu numai limba, dar semănau şi motivele şi sentimentele. După ce i-am spus că e opera unui poet român, respectivul poet nu m-a crezut.”

 

Amitha Bose e scriitoare indiană care ştie foarte bine româneşte. Lucru fundamental când vrei să traduci un poet din limba lui în altă limbă, trebuie să te descurci foarte bine în ambele limbi pe care le foloseşti…

 

Azi, Eminescu acest „inexistent produs de export” e tradus în peste şaizeci de limbi! 

 

Mai mult, dacă Eminescu e bun numai pentru români, cum putem întelege următoarea afirmaţie:

 

„De câţiva ani, pe planeta Mercur – aflată la cea mai mică distanţă de Soare, există un loc numit: Craterul Eminescu. Acesta a fost studiat de sonda spaţială Messenger în 2008, iar cercetările au fost prezentate de către specialiştii NASA la cea de a 41-a întâlnire a “Lunar and Planetary Science Conference”, din 2010. Echipa Messenger a fost, de altfel, cea care a propus acest nume la International Astronomical Union (IAU) – singurul organism abilitat să oficializeze denumirile corpurilor cereşti. Motivaţia a fost simplă şi clară: “Craterul a fost numit în onoarea lui Mihai Eminescu, un poet desăvârşit şi influent, care până astăzi este considerat poetul naţional al României”, scrie pe site-ul NASA. Mihai Eminescu nu este însă singur “printre stele”. Şi alte nume româneşti sunt răspândie în Galaxie.”

   Sursa: Jurnalul.ro

 

Sunt 20 de poezii traduse din opera scriitorului naţional pe site-ul britannica.com.  La noi în ţară, observatorcultural.ro, scrie:

„Astfel, pornindu-se de la „excepţionala versiune engleză a lui Corneliu M. Popescu [...] de o netăgăduită frumuseţe şi forţă evocatoare“, au apărut în Pakistan, la Rawálpindi, în 1986, aceleaşi 69 de poeme eminesciene traduse în limba naţională a Pakistanului, limba urdu, care, alături de hindi şi bengali, se număra printre limbile cele mai vorbite la sud de Himalaya. O dovadă în plus a recunoaşterii internationale a ediţiei-etalon o constituie omagierea ei – la propunerea UNESCO – în cadrul celui de-al şaselea Congres Mondial al Poeţilor (World Congress of Poets, Madrid, 1982), prilejuind audierea unora din nestematele eminesciene (Glossa, Când amintirile..., Sara pe deal). La festivităţile bienale de acordare a Premiului European de traducere de poezie se declama din Eminescu, iar notorietatea acestui premiu a contribuit la cresterea faimei sale, confirmată de comentariile pertinente asupra valorii versiunii lui Corneliu M. Popescu, comentarii apărute în ziarele londoneze (The Times, Tribune, Poetry Live) şi semnate de prestigioase personalităţi ale culturii britanice, precum poetul, eseistul şi traducătorul Alan Brownjohn, preşedintele Societatii Britanice de Poezie.”

 

Pe hotnews.ro, am citit:

“La Editura Ozan din Istanbul a apărut un minunat volum intitulat Poetul legendar al versului românesc: Mihai Eminescu, graţie cunoscutului scriitor şi traducător Ali Narçın. Este pentru prima oară când apare un volum Eminescu în limba turcă, tradus direct din română şi nu prin intermediul unei limbi de circulaţie internaţională.” 

 

Revenind la argumente istorice, domeniu în care domnul Boia excelează, aflăm în lucrarea sa despre situaţia evreilor din Germania şi a evreilor din România în anii premergători ultimului  război mondial. 

„…în Germania, evreii erau sensibil mai bine integraţi (mult mai multe căsătorii mixte, un număr important de profesori universitari evrei, faţă de numai câţiva în România)”

 

Există documente care atestă faptul că în 1930 în România erau 756000 de evrei, cam 4% din populaţia ţării. În Germania, în acea perioadă, erau 500.000 de evrei, adică 1% din popuaţia ţării. Să înţelegem că anii premergători nazismului au fost ani de integrare totală a evreilor în acea Germanie care se pregătea să atace cu furie oricare alt popor, pe câtă vreme românii i-au izolat în comunităţi separate, izolate bine de restul populaţiei majoritare? Să fim serioşi…

 

Mai departe, ni se spune:

„Carol I a fost suficient de echilibrat pentru a nu abuza de prerogative: le-a folosit tocmai pentru a-i învăţa pe români ce poate fi un stat bazat pe reguli, mai mult decât pe persoane sau aranjamente.”

 

De acord cu opinia istoricului Boia. Cine mai respectă regulile în haosul românesc şi republican de azi?

 

„Ca şi în teatrul şi schiţele lui Caragiale, a căror actualitate e frapantă[…].” 

Nu actualitatea operei lui Caragiale e frapantă, ci încrâncenarea cu care românii nu vor să se adapteze la cerinţele noii lumi europene…Toate operele scriitorilor români scrise după anul 1918 confirmă că nu ne-am schimbat metehnele, şi asta nu-i bine…

 

Referitor la învăţământul românesc interbelic, autorul cărţii spune:

„În 1930, doar un român din zece depăşise nivelul şcolii primare”

 

Posibil, dar câţi ani de şcoală obligatorie erau pe vremea aceea? Nu cumva doar patru? Acele 4 clase de-atunci dădeau mai multă ştiinţă elementară de carte decât dă şcoala de azi. Cu patru clase atunci oricine ştia tabla înmulţirii, sau să scrie corect. Azi…

 

În continuare, autorul aminteşte că 

„În 1938, jumătate dintre profesorii şi conferenţiarii universitari erau înscrişi intr-un partid politic[…].”

 

Are cineva impresia că azi, dacă nu eşti „al partidului”, ai şanse la promovare?

 

În aceeaşi lucrare, ni se dau exemple mobilizatoare ale altor popoare, poate aşa ne vom ruşina şi noi şi ne vom băga minţile-n cap. România a cedat fără şovăire o parte din teritoriul său Ungariei şi Uniunii Sovietice în 1940. Finlanda, în schimb, 

„a ales fără şovăire calea războiului cu Uniunea Sovietică, în ciuda enormei diferenţe de potenţial dintre cele două ţări.[…] Argumentul românesc – valid în felul lui – a fost salvarea statului, fie şi între hotare diminuate. Cum rămâne însă cu onoarea?”

 

Bună întrebare, dar să vedem mai întâi ce-a realizat Finlanda în amintitul an al războiului.

La 30 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică a atacat Finlanda. Deşi proporţia dintre sodaţii sovietici şi cei finlandezi a fost  de 3 la 1, ţara invadatoare a trebuit să semneze un tratat de pace cu ţara atacată în martie 1940. Conform acordului de pace încheiat, Finlanda a cedat 10% din teritoriu şi 20% din capacitatea industrială. Voluntari din celelalte ţări nordice au ajutat Finlanda. Ajutoare băneşti, avioane cu piloţi cu tot au venit din aceste ţări. În 5 februarie 1940 Aliaţii au întocmit un plan care prevedea debarcarea în zona de conflict a 100.000 de militari britanici şi a 35.000 de militari francezi.

 

De onoarea  României nu s-a sinchisit nimeni în 1940…Când te vezi singur, cu un duşman atât de mare la graniţele tale, curajul luptei drepte se confundă uşor cu abandonul…Nu România e de vină pentru ce s-a întâmplat atunci, ci Aliaţii, care aveau alte treburi mai importante…

 

                                                                                                                                                  Sfârşitul părţii a II-a