CARTE: “Grădinile luminii” de Amin Maalouf Imprimare 869 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 21 Aprilie 2013 06:41

Aceasta este o carte care-l readuce pe Mani, fondatorul doctrinei maniheiste în conştiinţa oamenilor. A fost înţelept, profet, medic, filozof, care  a trăit până la vârsta de 24 de ani într-o comunitate religioasă iudeo-creştină la care aderase şi tatăl său.. S-a născut în anul 216, în apropiere de Ctesifon. A început să predice o nouă doctrină în India nordică , apoi în tot Imperiul Persan, sub protecţia regelui Şapur.
„Povestea lui Mani începe în zorii erei creştine, la mai puţin de două veacuri de la moartea lui Iisus. Pe malurile Tigrului încă mai zăbovesc o sumedenie de zei. Unii s-au ivit din potop şi din alte scrieri, ceilalţi au venit odată cu invingătorii sau cu negustorii.
La Ctesifon, puţini credincioşi îşi rezervă rugăciunile unui idol unic. Dau târcoale sanctuarului lui Nanai, numele unei zeităţi familiare, pe care grecii o numesc Afrodita, perşii-Anahita, egiptenii-Isis, romanii-Venus, arabii- Allat, pentru fiecare ea este o mamă care-i hrăneşte, iar sânul ei generos miroase a pământ cald şi roşu, cel irigat de fluviul etern.”
 
Ctesifon, sau Ctesiphon, capitală a Imperiului Persan în timpul parţilor şi sasanizilor, unul dintre cele mai vechi oraşe ale Mesopotamiei, probabil unul din primele cetăţi ecumenice.
 
„Nu departe de acolo[…], se înalţă templul lui Nabu. Zeu al cunoaşterii, zeu al lucrului scris, el veghează asupra ştiinţelor, oculte şi evidente. În zilele de glorie ale Babilonului, numele acestui zeu îl preceda pe cel al suveranilor, care se numeau astfel Nabunassar, Nabupolassar, Nabucodonosor.[…].Nabu, zeul scribilor, este şi scribul zeilor, singurul care are sarcina de a înscrie în cartea veşniciei faptele trecute şi viitoare. Unii bătrâni îşi acoperă în grabă chipul atunci când merg de-a lungul zidului galben-brun al templului. Poate că Nabu a uitat că ei încă se află pe lume, de ce să i-o reamintescă?”
 
 
Comunitatea iudeo-creştină la care aderase tatăl lui Mani, era condusă de un lider, Sittai,  care
„ când i se oferă o cupă cu vin, varsă băutura la picioarele unui copac; când cineva îi aduce o frigare cu lăcuste fripte, atitudinea sa e aceeaşi.”
 
La o procesiune religioasă dedicată lui Nabu, unul dintre preoţii care duceau statueta, se împidică. Statueta cade şi se sfărâmă. Sittai înţeleptul e cel care a înfipt un toiag în pământ care a dus la declanşarea acestei adevărate tragedii pentru crdincioşi. Pattig, învăţăcelul, îl întreabă pe Sittai ce are împotriva zeului Nabu. Răspunsul învăţatului:
„Să fiu pornit împoptriva buşteanului acela sculptat? El nu poate nici să facă rău, nici să te vindece. Ce ar putea face Nabu pentru tine sau pentru mine, dacă nu poate face nimic pentru el însuşi?”
 
Sittai spune despre zeul la care se închină el:
Zeul la care mă închin eu nu cade, nu se face zob, nu se teme nici de toiagul meu, nici de ironiile mele. El este cel care dă nume fiinţelor şi lucrurilor.”
 
Mariam, soţia lui Pattig află de dorinţa soţului de a-l urma pe Sittai pentru a-l descoperi pe zeul unic. Pentru aceasta, soţul trebuie să se despartă de soţie, iar copilul lor, când va fi destul de mare, va fi luat de tată şi crescut printre cei care cred într-un singur zeu. Greu moment pentru Mariam:
„lacrimile ei calde de copil curg pe tăcute, mintea ei e golită de orice aşteptare, îşi reazemă timidă fruntea de braţul bărbatului ei, încetişor, fără să apese, făcându-se la fel de uşoară ca o şuviţă din propriile-i cosiţe.”
 
Pattig intră în comunitatea „Veşmintelor Albe”, unde primeşte botezul in fluviul Tigru,
o apă rece în acel moment al anului:
„Dacă soarele primăvăratec era deja cald, apa Tigrului mai păstra încă, răcoroasă, amintirea zăpezilor munţilor Taurus.”
 
Primind astfel botezul, Pattig are parte de pilde de înţelepciune. I se spune:
„…comunitatea noastră este precum măslinul. Cel neştiutor îi culege fructul şi muşcă din el; părându-i-se amar, îl azvârle. Acelaşi fruct, cules de cel iniţiat, când e copt şi îngrijit, îi va dezvălui un gust minunat, iar în plus îi va da ulei şi lumină. Aceasta este religia noastră. Dacă îţi pierzi curajul la primul gust amar, nu vei ajunge niciodată la Mântuire.”
 
Sittai ţine numeroase lecţii de asceză discipolilor săi. Una dintre ele este despre cum poate omul să-şi stăpâneasca foamea.
„Asta era tema lui preferată la ceasul poftei de mâncare: trupul, zicea el, e un catâr, călăreţul e spiritul, el trebuie să se oprească  uneori pentru a hrăni animalul, dar nu acesta alege drumul sau opririle, vai şi amar de călăreţul care cedează în faţa capriciilor animalului pe care călătoreşte.”
 
Înţeleptul Sittai are sfaturi pentru învăţăceii săi şi în ceea ce priveşte năzuinţele inimii pentru domnişoarele din localitatea unde îşi aveau tabăra:
„…şi mai cu seamă nu zăboviţi să le priviţi, sunt frumoase cât ţine o recoltă şi se ofilesc de îndată ce sunt culese.”
 
Se naşte copilul lui Pattig şi al lui Mariam, pe nume Mani.
„Se spune că s-a născut în anul 527 potrivit astronomilor din Babel, pentru era creştină 14 aprilie 216. La Ctesifon domnea Artaban, ultimul suveran part, iar la Roma făcea ravagii Caracalla.”
 
Fiul lui Pattig, are un prieten în comunitatea condusă de Sittai, pe Malchos, care recunoşte ( după destule încercări de a ocoli adevărul) în faţa prietenului său afinitatea sa pentru Chloe, o tânără din sat.
„Dacă aş vedea în prunul ăsta un mugur înflorit şi aş spune „uite o prună”, ar însemna să mint? Nici vorbă, aş lua-o doar cu un anotimp înaintea adevărului.”
 
Mani este întemeietorul picturii orientale. Lucru greu de explicat prin succesiunea logică a faptelor din viaţa sa. Comunitatea în care trăise primii ani ai vieţii sale, „Veşmintele Albe”, era un mediu
„refractar la orice frumuseţe, la orice culoare, la orice eleganţă a formelor.”
 
Mani pleacă din comunitatea sa la douăzeci de ani. Nu putea pleca mai repede dintre ai săi întru credinţă, 
„…era nevoie de douăzeci de ani de lentă călătorie în jurul sinelui. Punerea în mişcare a lumii se zămisleşte cu multă răbdare.”
 
Filozofia lui Mani începe să fie cunoscută. Pentru început le dă lecţii de viaţă Veşmintelor Albe:
„Pretindeţi că roadele care provin din pământul Comunităţii sunt „masculine” şi pure, nu aşa spuneţi? De ce le vindeţi atunci în afară, sătenilor nelegiuiţi care le sfărâmă în dinţii lor impuri?”
 
Ce sunt legile universului pe lângă  oamenii învăţaţi?
„Legile universului nu sunt votate de adunări de cărturari. Ele sunt ceea ce sunt, prin ce le-ar putea modifica părerile noastre?”
 
Interesantă filozofia maniheistă despre formarea universului, despre bine şi rău. Se spune că la început  existau două lumi, cea a Luminii şi cea a Întunericului. 
„În Grădinile Luminii se găseau toate lucrurile care puteau fi dorite, iar în Tenebre sălăşuia dorinţa, o dorinţă puternică, poruncitoare, furtunoasă.”
 
Între timp, Mani continuă să îşi pună întrebări despre lume şi prea multele ei religii.
„Mă întreb uneori dacă nu cumva stăpânul Tenebrelor este cel care inspiră religiile, doar cu scopul de a desfigura chipul lui Dumnezeu?”
 
Fără îndoială, Mani era un orator desăvârşit. Atât de desăvârşit încât şi cei care nu-i înţelegeau limba rămâneau fascinaţi de cuvintele sale:
„Mani se exprima în arameeană şi nu erau prea numeroşi cei ce-l puteau înţelege: preotul, doi-trei cărturari…Şi totuşi fiecare dintre cei prezenţi îl asculta. Căci se făcea auzită limba lui Iisus şi a lui Toma. Totul stătea în intonaţie, în câteva nume binecuvântate care se putea desluşi în chipul emaciat al acelui om cu piciorul stâmb venit de pe meleaguri sfinte.”
 
Întrebat de cineva în numele cui propovăduieşte, înţeleptul din Babel spune:
„Se numeşte „Regele grădinilor luminii”.”
 
Regele sasanizilor din acele timpuri era Şapur, regele Iranului, un prieten al lui Mani. Toate acţiunile propovăitorului noii religii erau făcute în urma „discuţiilor” dintre el şi „vocea” pe care o auzea, sau „geamănul” cum scrie Amin Maalouf. „Geamănul” dă sfaturi pe care şi azi le putem urma:
„Mani, uită de aur, nu da atenţie falei, nu lăsa nicio fiinţă omenească să-ţi ia ochii, fie ea rege sau profet. Soarta a pus în el ce-a pus şi în tine, şi în oricare altul. Important e să devii conştient de acest lucru. Peste o mie de ani, nimeni nu va mai vorbi despre Şapur decât pentru că drumul tău a trecut pe la curtea ta.”
 
Revelaţia pe care Mani încerca s-o transmită ascultătorilor săi este aceea că 
„A început o eră nouă care are nevoie de o credinţă nouă, o credinţă care să nu fie aceea a unui singur popor, a unui singur neam  sau a unei singure învăţături.”
 
Celor care postesc şi se laudă cu aceasta, medicul din Babel(cum mai era numit) le spune:
„Înţeleptul nu posteşte decât spre a fi mai apropape de sine însuşi. Dacă renunţi la ceva, n-o face pentru a te conforma cerinţelor unei comunităţi, nici de teamă de pedeapsă, nici în nădejdea că vei aduna glorie pentru a străluci într-o altă lume.”
 
Excepţională lecţie de viaţă! Sasanizii căştigă o importantă bătălie împotriva romanilor, conduşi de împăratul Valerian. Războinicii lui Şapur puneau câte o săgeată în nişte panere uriaşe de răchită. La sfârşitul luptei, fiecare soldat lua o săgeată înapoi, astfel încât numărând săgeţile neridicate, se putea şti câţi oameni au pierit pe câmpul de luptă.
 
Scriitorul Amin Maalouf spune despre legendarul său personaj:
„Fiecare religie îşi va fi avut legiunile ei. Nu şi cea a lui Mani. Se înşelase el în privinţa epocii? Să se fi înşelat oare în privinţa planetei?”
 
Medicul din Babel era şi un renumit pictor al epocii sale.Însuşi regele Şapur i-a cerut să-i facă un tablou, dar dacă se poate din memorie, pentru că anii au cam trecut peste rege…Răspunsul înţeleptului a fost pe măsura faimei sale:
„Memoria mea a păstrat imagini, dar nu sunt cele pe care le văd ochii mei.”
 
Şapur e pe moarte. Autorul romanului „Grădinile luminii” ne spune asta într-un mod la care nu ne-am fi aşteptat:
„Când crainicii veniră să strige pe străzile Ctesifonului că nici un locuitor nu trebuia să ceară ajutor de vindecare în cursul zilelor următoare, pentru ca Cerul să nu fie solicitat şi pentru alte vindecări în afară de aceea a regelui regilor, iar harul să nu se împrăştie, oamenii înţeleseseră că Şapur era pe moarte.”
 
Tristul eveniment se produce. Fără lacrimi, pentru că
„A plânge un mort, potrivit Avestei, înseamnă a te îndoi de Mântuire, iar asta este cea mai comună expresie a necredinţei.”
 
Trupul regelui, dar al oricui altcineva, era dus într-un turn şi lăsat acolo pradă păsărilor. Apoi, oasele erau depuse într-o urnă. Morţii nu se îngropau pentru că pământul nu trebuia pângărit cu un cadavru în descompunere.
 
Moartea regelui regilor aduce după ea schimbări dramatice în viaţa inţeleptului. Se dă un edict, în care se spune:
„Mani, fiul lui Pattig, din neamul parţilor şi din casta războinicilor, medic de felul lui, pentru că a proferat diverse păreri contrare Religiei Adevărate, va fi surghiunit din ţinuturile Mesopotamiei, Armeniei, Persidei…”
 
Noul rege, Bahram, îl întreabă pe Mani, deja condamnat la moarte, cum de tatăl şi fratele său l-au ascultat cu atâta veneraţie. Răspunsul e simplu şi atât de frumos…
„Au auzit din gura mea adevărurile care erau în ei. Nu ne ascultăm de obicei decât propria noastră voce.”
 
„Geamănul”, acea voce pe care înţeleptul o auzea din când în când, îi spune, pregătindu-l pentru marea trecere:
„Când vei inchide pentru ultima oară ochii, ei se vor deschide pe dată, fără ca tu s-o fi vrut. Iar prima ta clipă va fi una a neîncrederii. La credincioşii cei mai tari stăruie îndoiala; iar în necredinţa cea mai puternică sălăşuieşte speranţa nemărturisită. Faţă în faţă cu Lumea de Dincolo, oamenii nu fac altceva decât să joace nişte roluri, credinţa lor comună este înscrisă în osteneala trupurilor lor.”
 
Tot vocea din ceruri îi spune:
„Cel ce a trăit pentru a stăpâni va suferi că nu mai este ascultat; cel ce a trăit pentru a poseda nu mai posedă nimic, mâna i se intinde peste neant. Ceea ce era al lui aparţine de acum altora. Ca un câine la capătul lesei, va bântui veşnic locurile şederii lui pământeşti, dar legat. Grădinile luminii aparţin acelora care au trăit desprinşi de toate.”
 
După moartea înţeleptului, 
„Pătimirea lui Mani se confundă de atunci cu a noastră.”
 
În final, Amin Maalouf  ţine să ne spună:
„Cartea aceasta este închinată lui Mani. Şi-a propus să-i povestească viaţa. Sau ceea ce se mai poate încă ghici după atâtea veacuri de minciună şi uitare.”
 
Sunt oameni în faţa cărora minciuna şi uitarea n-au nicio putere…Unul dintre ei a fost Mani…Şi încă ceva: sfaturile primite de Mani de la Geamănul său le putem urma şi noi. E bine să nu uităm că suntem egalii oricui din lumea aceasta. 
„Soarta a pus în el ce-a pus şi în tine, şi în oricare altul. Important e să devii conştient de acest lucru.”
 

Share
Ultima actualizare Duminică, 21 Aprilie 2013 08:37