CARTE:”Dicţionar Robert de nume proprii” de Amélie Nothomb Imprimare 2085 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 14 Aprilie 2013 07:51

O carte despre vieţi curmate violent, despre  iubire şi deznădejde, geniu şi imbecilitate, toate puse laolaltă într-un roman care are un final ciudat. Romanul începe cu primele manifestări de viaţă ale unui copil încă… nenăscut. 
“În acea noapte, copilul sughiţa în pântecele lui Lucette. E greu să-ţi închipui influenţa sughiţului unui fetus asupra unei fetiţe însărcinate atât de irascibile.”
 
Lucette îşi omoară soţul pentru că acesta voia ca viitorul lui copil să se numească Tanguy sau  Joëlle, pe câtă vreme tânăra asasină avea pregătit  un nume special pentru fata ei: Plectrude! Spunea Lucette:
„Să vrei să-ţi numeşti copilul Tanguy sau Joëlle înseamnă că vrei să-i oferi o lume mediocră, un orizont închis. Eu vreau ca bebeluşul meu să aibă infinitul.”
 
Lucette continuă să justifice în faţa oricui i-o cere de ce a ales acest nume atât de neobişnuit. 
„Un nume ca Marie nu te apără. Numele Plectrude te apără: are un sunet final aspru care răsună ca un scut. […] Începutul numelui Plectrude te duce cu gândul la o mare cruce pe care o porţi pe piept: e un adevărat talisman.”
 
Mama lui Plectrude se sinucide în puşcărie, unde trebuia să-şi ducă restul zilelor pentru asasinarea soţului. Plectrude e crescută de sora lui Lucette, Clémence împreună cu soţul ei Denis, alături de  cei doi copii ai acestora, Nicole şi Béatrice, care 
„…creşteau văzând cu ochii. Obrajii lor rotunzi şi roz îi umpleau de bucurie pe părinţi. Plectrude însă…doar ochii ei creşteau tot mai mari.”
 
Plectrude a fost un copil deosebit de restul copiilor, şi de asemenea un adult altfel decât restul, adulţilor.  În copilărie spunea câte un cuvânt care n-avea nicio legătură cu ce se-ntâmplă în jurul ei, pentru că gândirea ei
„era independentă de circumstanţele exterioare.”
 
Clémence le iubea  pe cele trei fete, dar pe fiecare în alt mod,
„după chipul şi asemănarea celei care o inspra: inţeleaptă şi solidă pentru Nicole şi Béatrice, nebunească şi feerică pentru Plectrude,”
 
care a fost înscrisă la balet de mama ei adoptivă. Fata avea talent pentru asta, şi încă ceva în plus: ochi de dansatoare. Profesoara de balet spunea:
„Dacă o balerină nu are această privire, ea nu va fi niciodată prezentă în dansul ei.”
 
Şi într-adevăr, tânăra balerină a fost întotdeauna prezentă în dansul ei . La şcoală, eroina romanului lui Amélie Nothomb a avut probleme. Cei din jur îi înţelegeau greşit comportamentul. Când i se cere să se uite la învăţătoare în loc să se uite pe fereastră, Plectrude interpretează acest lucru din punctul ei de vedere:
„Plectrude îşi spuse în gând: „Asta-i bună! Ea este cea care încearcă să facă pe interesanta! Dovada este că nu suportă să fie privită. Vrea cu orice preţ să se remarce, dar nu-i interesantă!”
 
Ochii micuţei eleve o pun în dificultate şi pe învăţătoare.
„Începu să o privească ţintă, cu ochii ei mari. Învăţătoarea începu să se simtă nesigură pe sine, dar nu îndrăzni să protesteze, temându-se că va da ordine contradictorii.”
 
Tot ce era legat de şcoală nu prezenta interes pentru mica elevă, cu excepţia cursului de balet, unde se simţea în largul ei. Cititul era un lucru anevoios, până când Plectrude 
„A găsit o coerenţă între litere, sunete şi sens. După două zile, ea citea cartea mult mai bine decât cele mai bune eleve din cadrul cursului pregătitor.”
 
Încet-încet, fetiţa ajunge să fie considerată un geniu. Rezolva problemele cele mai complicate, dar avea dificultăţi cu cele mai banale.
„Acum, când nu rezolva o operaţie simplă, învăţătoarea o contempla de parcă ar fi fost albatrosul lui Baudelaire, pe care inteligenţa-i de gigant îl împiedica să facă un calcul aritmetic simplu, iar colegii ei se ruşinau să găsească aşa, prosteşte soluţia problemei.”
 
Anii trec, şi Plectrude îşi aniversează cei doisprezece ani împliniţi.
„Doisprezece ani erau ca o limită: era ultima ei aniversare inocentă.”
 
Se gândeşte deja la momentul aniversar de la anul.
„Ea refuza să se gândească la ziua când va împlini treisprezece ani. Vârsta de treisprezece ani înseamnă probabil multă sfâşiere, multă suferinţă, acnee, prima menstruaţie, necesitatea de a purta sutien şi alte atrocităţi de acelaşi fel.”
 
La şcoală, aceleaşi răspunsuri geniale urmate de altele absolut stupide. Când se întâmpla să dea un nou răspuns aiurit, 
„Clasa aplauda  această nouă prostie cu entuziasmul unui public care îşi salută comicul.”
 
Visul din copilărie de a deveni balerină începe să capete contur. A fost admisă la şcoala de balet a Operei din Paris. Ca orice balerină, trebuia să fie extrem de uşoară. În plus, 
„Pedagogii îi lăudau graţia, doamnele de la cantină îi ridicau în slăvi lipsa de poftă de mâncare , profesorul de educaţie fizică evoca supleţea şi fineţea muşchilor lui Plectrude.”
 
Toţi colegii de clasă o lăudau pentru performanţele ei. Singurul care nu încerca să-i spună vorbe de apreciere, deşi ea tare mult ar fi vrut ca tocmai el să i le spună, era un coleg, Mathieu Saladin. Şi Mathieu, şi balerina în devenire se simpatizau. Ea,
„…se gândea la iubirea ei nefericită. Urca în vârful cireşului ei, îi îmbrăţişa trunchiul şi închidea ochii. Începea apoi să-i spună poveşti şi cireşul devenea Mathieu Saladin.”
 
Viaţa la şcoala de balet a Operei era, practic, o înfometare continuă. Pentru „stimulare”, fetele erau împărţite în două categorii: cele „grase” şi cele „subţiri”. Celor „grase” li se spunea:
„Iar voi, grăsanelor, sau slăbiţi, sau părăsiţi locul. Aceste amabile urlete au fost salutate de râsetele celor” subţiri”: parcă erau nişte cadavre cuprinse de veselie.”
 
Nu era singurul supliciu al şcolii de balet. 
„Trupurile lor erau atât de extenuate după interminabilele ore de exerciţiu, încât fetiţele nu aveau decât o singură obsesie: să se aşeze. Momentele când muşchii erau în repaus erau trăite ca nişte miracole.”
 
Singurul refugiu din calea restricţiilor de tot felul la care erau supuse fetele peste zi, era somnul de peste noapte. Pofta de viaţă începe să scadă…
„Plectrude venise în această şcoală ca să devină o dansatoare, nu ca să-şi piardă într-atât pofta de viaţă, încât să nu mai aibă niciun alt ideal decât somnul.”
 
Lucru inimaginabil, 
„elevele care, mai devreme decât celelalte, prezentau semne de pubertate, se vedeau obligate să înghită pilule interzise, care blocau anumite funcţii specifice adolescenţei.”
 
Şcoala de balet de la Operă era numită şi „şcoala şobolanilor”. Un joc de cuvinte din limba franceză: şobolan sau zgârcit, depinde de context…E momentul când Plectrude foloseşte – cu nesaţ, aş putea spune – Dicţionarul Robert pentru a descoperi noi sensuri ale cuvântului rat (şobolan):zgârcit, hrăpăreţ. Chinuitoarele exerciţii şi înfometarea continuă, o fac pe balerina în devenire să creadă că:
„iubirea, regretul, dorinţa, pasiunea-toate aceste prostii erau nişte maladii secretate de corpurile care aveau mai mult de patruzeci de kilograme.”
 
V-aţi putut gândi până acum că în anumite condiţii, un om poate avea gândirea atât de mult deformată?
 
Spuneam de interminabilele exerciţii pe care fetele le făceau zilnic.
„Exerciţiile la bară sunt atât de plictisitoare pentru că bara este un fel de stinghie pe care se cocoaţă păsările. Când visezi să-ţi iei zborul, turbezi văzându-te constrâns să nu te dezlipeşti de o bucată de lemn, şi asta ore la rând, în timp ce simţi în membrele tale chemarea văzduhului.”
 
Crăciunul nu mai însemna pentru balerine plăcerea sărbătorii în familie. 
„La ce bun să aibă acea vacanţă? Ea se justifica pe vremea când scopul vieţii era plăcerea. Dar acea vreme, a copilăriei, trecuse: acum, singurul sens al existenţei era dansul.”
 
Dintre toţi ai casei, doar mama adoptivă a lui Plectrude se arăta încântată de înfăţişarea balerinei. Ceilalţi îi spuneau:
„Ai o faţă ca o lamă de cuţit.”
 
Plectrude se dovedeşte a fi o balerină sârguincioasă şi graţioasă.
„Poseda acea minunată uşurinţă a mişcării care este suprema nedreptate a naturii, căci graţia îţi este dată sau refuzată încă de la naştere şi niciun efort ulterior nu te ajută să o dobândeşti, dacă nu o ai.”
 
Foamea, încăpăţânarea de a mânca puţin, din ce în ce mai puţin, au avut ca rezultat decalcifierea oaselor şi accidentarea gravă a balerinei. Medicul are pentru ea un verdict foarte sumbru: nu va mai putea dansa niciodată…
„A o anunţa pe Plectrude că nu va mai putea dansa era ca şi cum l-ai fi anunţat pe Napoleon că nu va mai avea niciodată o armată; însemna să o lipseşti nu de vocaţia, ci de destinul ei.”
 
Eroina cărţii scrise de Amélie Nothomb renunţă la balet şi se înscrie la un curs de teatru. 
„Făcu aici o impresia puternică. Prenumele ei era şi el foarte remarcat. A te numi Plectrude era cu dublu tăiş: dacă erai urâtă, acest prenume îţi sublinia urâţenia, dacă erai frumoasă, ciudata sonoritate a numelui îţi sporea frumuseţea.”
 
În noua ei ipostază, de actriţă, începe să se simtă atrasă de piesele de teatru ale lui Eugen Ionescu ( măcar noi, românii să-i scriem numele româneşte…). 
 
„ „Ionesco este autorul care îmi era destinat”, îşi spuse adolescenta, cuprinsă fiind de acea stare de beţie pe care ţi-o poate da descoperirea unei cărţi pe care o iubeşti.”
 
Oh, merçi Amélie, merçi! Scriitorul tău preferat cred că ar fi spus, în gândul lui, „mulţumesc”…
 
Plectrude naşte un băiat, Simon. Renunţă să se mai lupte cu viaţa şi, la fel ca mama ei se hotărăşte să se sinucidă. Între mamă şi fiică există însă o diferenţă fundamentală:
„Deja mi-am îndulcit mult destinul renunţând să-l omor pe tatăl lui Simon. Dar eu mă voi omorî.”
 
Mathieu Saladin, simpatia ei din şcoală,  o descoperă pe un pod în momentul când era pregătită să se arunce în apă. Cei doi rămân împreună. Ar fi fost un sfârşit normal de roman, dar scriitoarea simte nevoia să se „bage în seamă” şi apare ca personaj în propria-i operă: 
„Plectrude o întâlni pe Amélie Nothomb (!) şi văzu în ea prietena, sora de care avea atâta nevoie.”
 
Amélie îi sugerează lui Plectrude că instinctul de ucigaş l-a moştenit de mama ei.
„Mama ta a descărcat revolverul asupra tatălui tău, aflându-se într-o stare de extremă violenţă: nu se poate ca tu să nu fi simţit asta într-un fel sau altul.”
 
Drept urmare, eroina din roman îşi ucide scriitoarea care a creat-o. Complicat şi neverosimil acest final…Aş fi preferat altul. Oare scriitorii francezi contemporani suferă de dorinţa de a lăsa cititorul într-o stare de confuzie? Mă întreb aceasta, pentru că am mai întâlnit şi la alţii aceeaşi tendinţă de a se remarca, indiferent prin ce mijloace… 
 

Share
Ultima actualizare Sâmbătă, 13 Aprilie 2013 18:13