Interesantă modalitate de începere a piesei de teatru într-un act scrisă de Matei Vişniec…Actorii (personajele, ca să fiu mai nuanţat) e

rau pe scenă şi îşi vedeau deja de treburile lor. Un domn (să-i spunem „omul cu baston”) şi o doamnă ( să-i spunem „doamna cu pălărie”) se plictiseau de mama focului într-o sală de aşteptare de oriunde sau de nicăieri, nu contează, rezultatul e acelaşi…), un violoncelist cânta fără vreun semn că ceva sau cineva l-ar putea opri vreodată.

Violoncelistul e cel care are ceva de făcut pe lumea asta. El exersează, nu-l interesează discuţiile stupide ale celor de lângă el. Ceilalţi trei nu dau semne că ar avea, într-adevăr, ceva concret de făcut. 

În timpul spectacolului, „doamna cu pălărie”,”omul cu valiza” şi „omul cu baston” încep să fie din ce în ce mai deranjaţi de muzica violoncelului. Caută diferite metode de a o întrerupe. Reuşesc de câteva ori, dar „omul cu violoncelul” îşi reia de fiecare dată exerciţiile la instrumentul său. 

Până la urmă, cei care nu fac nimic îşi ating scopul. Îl alungă pe violoncelist şi reintră cu mare bucurie în lumea lor meschină. Rămâne însă o „urmă” de neşters: violoncelul. Simbolică această imagine. Pe câţi îi interesează arta? Ce-ar fi muzica fără muzicieni? Ce-ar fi instrumentele muzicale fără cei care ştiu să le foloseacă? Nişte obiecte inutile…

 

 

 

Matei Vişniec trăieşte şi lucrează la Paris din 1987. Piesa de teatru „Şi cu violoncelul ce facem ?” a scris-o în 1989, ca formă de protest împotriva regimului politic din ţara noastră. Acum lucrează la Radio France International şi este un autor tradus în douăzeci de limbi. Când a fost scrisă, piesa de teatru a fost un semnal de alarmă pentru artiştii care n-aveau loc în regimul comunist, unde conta doar producţia din fabrici şi uzine. Acum e altceva…Producţia a dispărut, pentru că nu mai avem nici fabrici, nici uzine…Pe arişti îi acceptă mai uşor societatea, şi asta este o schimbare în bine…

 

Cei trei actori „vorbăreţi” de aseară, Elvira Rîmbu, Petre Panait, Şerban Borda, şi violoncelistul Gheorghe Crişan au făcut tot ce s-a putut face ca să „prindă” spectatorii. Îi admir pentru asta, dar nu pot fi de acord cu prea mult „

a-ha-ha-ha” prezent în replicile lor…

 

Spectacolul e o formă de atenţionare că în jurul nostru e prea multă…inactivitate. Cei inactivi nu pot trăi în acelaşi loc cu cei care ştiu ce vor de la viaţă şi ştiu ce au de făcut. 

Oare de ce sper că piesa de teatru pe care am văzut-o ne poate face să devenim mai înţelegători cu cei din jurul nostru şi mai responsabili, mai exigenţi faţă de propriile noastre persoane?

 

„Şi cu violoncelul ce facem?” e o întrebare care se poate pune şi aşa: „Şi  cu arta ce facem?” Răspunsul, unicul răspuns, îl dau mereu pentru sigheteni Clubul Rotary şi Clubul Rotaract!

 

AUTOR: Horia Picu

Foto: Dani Godja

Filmare, editare & montaj: Attila Csiszar

www.sighet-online.ro