Testamentul lui Aristotel (Corpus Aristotelicum) | 1361 Afişări |
Scris de George Petrovai |
Miercuri, 13 Martie 2013 15:57 |
Actul I (Dimineața vieții) Când tinerețea mă-mboldea, vedeam în om acea ființă ce zeilor porunci le-ar da de și-ar schimba vrerea-n putință. Mă deruta adeseori cu-a sale ifose pieptișe – zvâcniri de gâză-ntemnițată în plasa sorților furișe.
Dar ca unealtă grăitoare, n-avea de-a face cât de cât cu mintea-n dârză căutare – era biped, și doar atât!...
Din școala platoniciană am stors cam tot ce se putea, neadmițând că lumea-ar fi doar în Idei cum este ea.
Căci nu poți omul natural să ți-l explici prin omu-n sine, decât mergând spre infinit călare pe regresiune,
ca din Ideile-nghețate de o eternă plictiseală, să afli șpilul bramburelii din lumea noastră-n vâjâială.
Dar cum din gol nu iese plinul făr’ de impulsul creator, tot astfel și mișcarea vine de la eternul Prim motor.
El, unitar și neîntins, cum Binelui îi șade bine, Divinitatea e in actu Prin faptele-i pe drept divine.
Filosofia, prin urmare (în Metafizica o spun) nu-i la-ndemâna orișicui, deși pare un bun comun:
Să afle cauzele prime ale ființei ce prin ea și-n ea cu brio ființează, aceasta e menirea sa!
Privind atent la tot ce este - pământ, viață, stele, soare – un adevăr mi s-a impus cu forța logicii primare:
Nimic nu-i la-ntâmplare-n lume din tot ce știm și-n veci n-om ști (cu toate că-ntâmplarea-i una cu tainicul efort de-a fi),
ci părți perfect articulate într-un gigantic plan divin sunt cele vii și cele moarte, precum și-acelea care vin...
Cutremurat de măreția sublimului fără hotar, am înțeles cam care-i baiul cu-al omului perfid calvar,
un paradox de patimi zămislit, ce liniștea i-o ciugulește – el, vierme pe acest pământ, buricul lumii se dorește!
Dar mai știam că din ce-i viu doar omu-i marele rebel, mereu trudind să-și schimbe soarta după un plan croit de el.
Atât e de-omenesc să vrei prin ne-ncetată adaptare, încât o viață fără scop se tot usucă până moare.
Dator e omul, așadar, față de Cel ce l-a făcut, să tindă la desăvârșirea primită-n starea de-nceput.
Căci de scrutăm până-n străfunduri a conduitei vie hartă, avem dovada cum că omul cu josnicu-i amic la toartă
și că progresul din moravuri se cheam-acea realitate, în care orice-i cu putință dacă se face ca la carte...
Fiind un fapt adeverit că legile umane-s șchioape oricât ar vrea leguitorii de miez să fie mai aproape,
nu-ncape nici o îndoială că pentr-un ins echilibrat, nu ele-s barca de salvare pe-al vieții ocean zbuciumat,
- îndeosebi când în năvodul salubrizării sociale, doar peștișorii-s pescuiți, conform cutumelor tribale –
ci conștiința-i prima treaptă din nelipsita judecare a făptuirilor cu care clădim speranța de răsplată;
iar mai la urmă, după moarte, vom fi luați la puricat de-acea teribilă instanță, ce judecă fără rabat
și-al cărei verdict impecabil va fi totuna cu vecia – o nouă viață ne așteaptă, ori în canon vom regreta trufia?...
În ce privește guvernarea, vestitele orori nu le-am uitat: Socrate condamnat la moarte, Platon de Denys exilat.
Când un tiran respingător - așa ca Denys, bunăoară – din legi face un preș de șters pentru a sa vrere murdară,
e semn că omu-i în pericol și necinstite-s tot atunci gândirea, crezul, libertatea – valori ce-s pentru el porunci.
Iar episodul cu Socrate și moartea ce i-a fost impusă, ne-arată că-n democrație chiar și greșeala e distinsă...
(Greșeal-a fost și nu eroare a lui Socrate condamnare: Prima-n morală-i găzduită, eroarea-n logică-i adânc înfiptă!)
De-acord, de-aceea, sunt cu Platon cu formele de guvernare – atâta-s de nedrepte toate, că binele-i mistificare.
Niciuna dintre cârmuiri (din ce a fost și va mai fi) nu poate egalitarismul cu libertatea a uni.
Căci statele din astă lume (chiar filosofii de-ar conduce, așa cum Platon și-a dorit) toate-s amarnic de caduce,
cu gâtul prins ca într-un clește de-nfloritoare legi perfide – cruzimea tot mai rafinată și egoismul ce sporește.
Actul II (Amiaza vieții) Creațiunea, prin urmare, de-un plan divin fu precedată, un plan c-o logică eternă pentru zidirea-n vrere demarată.
Cum altfel să ne-nchipuim această armonie colosală pe care Cosmos o numim, uimiți de-a sa-ntocmire ideală?
El este și va fi mereu fiul veciei cu vecia-n fire – un tot ce toate le cuprinde și-i mai presus de-a omului gândire...
Văzând ce-i de văzut și mai departe în miezul nevăzut dar intuit, pe drumul nesfârșit al cugetării cu două adevăruri am pornit.
Întâiul dintre ele stabilește raportul efemer-eternitate: Nu-i omul primul genitor, ci Absolutul e temei în toate!
Fiind deci omul o fărâmă din existența grandioasă, înțelepciunea și-o vădește prin voia sa respectuoasă
în fața cosmicei Voințe, astfel încât a lui cărare cu stăruință să urmeze divina cale-n veșnică lucrare.
Al doilea adevăr vizează modestia, căci făr-așa ceva nu știi cât ești de mic... (Socrate „vrăjitorul”atât o prețuia, c-adeseori zicea: „Știu că nu știu nimic”.) * După ce planul l-am trasat - temeinic și cu socoteală – un tot unit urma să fie a Corpusului rânduială,
precum un Cosmos limitat al spiritului omenesc, pe care prin noi cunoștințe doream să îl îmbogățesc.
La baza lui am așezat acele forme de gândire, ce-n logică-s fundamentale pentru a justului plinire.
(O precizare se impune privind esența-n cugetare: Dacă Socrate-a intuit că noțiunea-i cea mai tare
ca entitate logică, iar Platon a dezvăluit că a ideii entitate e una metafizică,
în formă am încorporat mai mult de-o simplă entitate – ea pentru mine-i instrument al facerii neîncetate.)
Apoi în Corpus am inclus aproape tot ce am mai scris în metafizică și etică, știință și estetică.
De pildă, Fizica-i o carte atât de antiplatoniciană, încât pot fi învinuit c-am conceput-o dintr-o toană.
Știm însă foarte bine că una-i lutul și-alta cerul! Așa și-aici, mi-e prieten Platon, dar mult mai prieten adevărul...
În Fizica nu urmăresc o găunoasă confruntare, schimb de subtile argumente, doar în sofism la mare căutare.
(De altminteri, vidu-l resping ca pe-o vizibilă demență, căci ontologic el se cheamă ființa în inexistență.)
Cum scopul cărții e mișcarea fără-ncetare-n existență, m-am străduit să o prezint ca pe o cosmică esență.
Dar eu mișcarea n-o gândesc ca discontinuu șir de stări, ci-i necesar ca ea să fie mereu continuă-n pulsări.
Ori pentru asta e nevoie (când demonstrezi și când combați) de instrumente potrivite, ca și pe naiba să îl bați.
Și-așa, cu setul înjghebat de scule întru cugetare (un trio de principii generale și-acel cvartet de cauze plenare),
am arătat că Heraclit e depășit cu-a lui suspectă automișcare și că-n teleologie-s cauzal, deci finalismu-l văd ca generare.
Actul III (Amurgul vieții) Acuma când viața aproape că s-a scurs ades mă uit în urmă cu un regret ascuns și mă întreb: Viața asta precum o apă curgătoare într-un pustiu, prin moarte ea dispare fără urmă mai înainte de-a se vărsa în mare?
Nu pot să cred că totul aicea se sfârșește doar printr-un accident ce moarte se numește, când Cosmosul nu pierde nimica niciodată și când față de vid natura-i revoltată.
Cum plinul plin rămâne până-n veac și până-n veac este-n mișcare, deși nu cred în niște zei de paie, de-un lucru totuși sunt încredințat:
Oricât e moartea de háină și dornică în vieți să-și ia tributul, esența omului nu-i aparține – de nasul ei e numai lutul!
Deci dacă spiritul uman parte-i din cel universal (Acel ce toate le-a făcut și dincolo de timp veghează), din trupul mort când a plecat, el de îndată-i absorbit în Prim motorul neclintit...
Deși de moarte nu mă tem, căci înțelept e doar acela ce-n ochi destinul și-l privește, totuși, nu pot tristețea s-o alung singurătatea când m-apasă – singur, mereu singur, încât la urmă moartea-ți pare că-i o șalupă de salvare, care cu grijă te culege din apele atât de reci ale singurătății planetare.
Închei cu-această constatare de final: Acuma-mi este foarte clar că Universul are-un scop, dar care nu e necesar, altminteri moartea trebuie văzută ca al vieții scop hilar!...
(Eu, Stagiritul, prezentul Testament am întocmit, pe care după sigilare și adecvată ambalare, în fluviul timpului l-am azvârlit.)
AUTOR: George Petrovai Martie 2013 www.sighet-online.ro
|
Ultima actualizare Miercuri, 13 Martie 2013 16:40 |