Fără îndoială, Günter Grass este un mare scriitor. “Decojind ceapa”, romanul său autobiografic, începe spectaculos, suficient de spectaculos ca să te convingă că te-ai apucat de un lucru bun, care trebuie dus până la capăt.

“Amintirea iubeşte jocul copiilor de-a v-aţi ascunselea. Se piteşte. Înainte de orice, se lasă ispitită de cuvintele frumoase şi-i place să împodobească adeseori fără să fie nevoie. Ea contrazice memoria, care se dă pedantă şi, pusă pe ceartă, vrea întotdeauna să aibă dreptate. Atunci când este asaltată de întrebări, amintirea se aseamănă unei cepe, care ar dori să fie decojită ca să se scoată la iveală ceea ce stă scris acolo şi poate fi citit. […] Sub prima coajă ce încă mai foşneste uscat, se găseşte următoarea, care, abia desprinsă, lasă să se vadă o a treia, umedă, sub care aşteaptă şi şuşotesc a patra, a cincea.”

 

Straturile suprapuse ale memoriei pot fi asemănate – după opinia scriitorului - cu straturile de ceapă. Pentru a ajunge unde vrei să ajungi, trebuie să „decojeşti”, unul câte unul,  straturile de amintiri. Grass se revede în copilărie, 

„băiatul de odinioară, cel care am fost când aveam treisprezece ani,[…] văd înaintea ochilor un ştrengar de statură mijlocie, cu pantaloni scurţi şi ciorapi până la genunchi, care face grimasă după grimasă. Se tot ferşte de mine, nu vrea să fie judecat, condamnat. Se refugiază în poala mamei. Începe să strige; „Dar eram doar un copil, doar un copil…”.”

 

Toată viaţa i-a fost plină de remuşcări…

„…povara, eticheta şi stigmatul le pot furniza eu însumi. Ca membru al Tineretului Hitlerist, am fost, desigur,  un tânăr nazist. Credincios până la capăt. Dar, dacă ceapa ar putea să spună şi ea ceva, ar murmura peltic; n-ai de ce să-ţi faci griji, n-ai fost decât un băiat prost, nu ai făcut nimic rău, n-ai denunţat pe nimeni, niciun vecin care mai risca să spună bancuri cinice cu Göring, grasul acela de mareşal al Reichului.”

 

 

În adolescenţă 

„…nu mă indignau decât crimele domniei papistaşe şi torturile Inchiziţiei.[…] Retrospectiv, se pare că gimnazistul care se strâmba întruna izbutise să-şi mute simţul dreptăţii, alimentat de cărţi, în teritoriile sigure ale Evului Mediu. Probabil din această cauză prima mea încercare scriitoricească mai amplă s-a putut consuma departe de deportarea evreilor rămaşi la Danzig.”

 

Autorul încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat cu el în anii războiului. Oare se putea altfel?...Oare putea cineva atunci să se opună visului nebunesc al unui om?

„Şi totuşi, locuinţa de două camere care-mi devenise insuportabilă şi closetul pentru patru familii de la mezanin nu stau în  picioare ca unic impuls cauzal pentru faptul că într-o zi m-am prezentat voluntar.”

 

Uneori, amintirile lui Günter Grass sunt mai precise, mai bine conservate, în chihlimbar.

„Chihlimbarul pretinde că ne trezeste mai multe amintiri decât ne-am putea dori. El conservă ceea ce ar trebui să  fie demult digerat, eliminat. El acoperă tot ceea ce i s-a oferit spre cuprindere pe când se afla în stare moale, lichidă. El, care nu uită nimic şi scoate pe tarabă secretele cele mai adânc îngropate ca şi când ar fi fructe proaspete.”

 

Uneori, nici ceapa, nici chihlimbarul nu pot să dea un răspuns ferm:

„…numai norocul sau întâmplarea a făcut  să supravieţuiesc sfârşitului războiului?De întrebarea asta nu le pasă nici cepei, nici chihlimbarului. Altele sunt lucrurile pe care vor ele să le ştie cu precizie. Ce altceva s-a mai acoperit; lucruri înghiţite ruşinos, fapte ascunse sub deghizări diferite.”

 

Scriitorul a fost combatant activ în timpul războiului. Iată o imagine descrisă:

„Împrăştiate peste tot, zăceau corpiri, izolate sau unul peste altul, moarte sau încă în viaţă, strâmbate, infipte în crengi, ciuruite de schije de grenade.Unele se înnodaseră acrobatic. Printre cadavre se târau supravieţuitori, sau stăteau încremeniţi ca şi mine. Unii urlau, deşi nu erau răniţi. […] mă uitam la doi paşi de mine, la trupul sfârtecat al unui băiat cu care tocmai trăncănisem despre nu mai ştiu ce.”

 

Günter Grass vorbeşte despre foamea îndurată în timpul războiului şi în primii ani după terminarea lui.

„…foamea se instalase în mine ca într-ocasă părăsită. […]la fel ca despre foame, despre vină şi despre ruşinea care-o urmează se poate spune că roade, roade fără întrerupere; foamea, însă, am făcut doar o vreme, pe când ruşinea…”

 

Tot în anii războiului,

„În Oberpfalz, în lagărul cel mare pentru prizonieri de război, ca să-mi timpul şi ca mijloc de combatere a foamei mele, participasem la cursul abstract de gătit[…].”

 

Dragostea nu ţine cont de nimic, nu-i aşa?

„Şi eu trebuie să fi fost, într-adevăr acela care s-a lăsat tras ascultător în fân. Inge a rămas uşor de recunoscut, nu doar din cauză că a fost prima.[…] Mâinile ei mi se păreau mari, aspre de la muncile câmpului. Ele au ştiut cum să-mi fie de ajutor.[…] De multe ori am mai scotocit prin căpiţele de fân de-a stânga şi de-a dreapta drumului de ţară, mai puţin pentru tânăra femeie cu faţa mare, mai mult în căutarea mea, dar nu am trecut de zgomotul şi mirosul ce au constituit fundalul primei şi mult prea grăbitei mele încercări de a fi o singură carne, în doi; strădania asta se numeşte iubire.”

 

Nici politicienii apăruţi după război nu scapă de critica autorului.

„Cancelarul Adenauer părea o mască în spatele căreia se ascundea tot ce uram eu: făţărnicia cu care făcea pe creştinul, refrenele mincinoaselor asigurări  solemne de nevinovăţie şi masca de bună–credinţă cu care ne scoteau ochii o bandă de infractori.”

În continuare, Grass devine deosebit de vehement:

„Firma Henkel a produs un detergent pe nume Persil[…]. Cu ajutorul acestuia, nu puţini au fost aceia care şi-au spălat rahatul brun din biografie. De acum înainte nepătaţi, îşi savurau slujbele şi demnităţile.”

 

Grass decojeşte amintirile şi ne povesteşte despre viaţa sa, despre locurile pe unde a umblat, sau de oamenii care i-au fost sursă de inspiraţie a operei sale. A pictat, a scris, a dansat, a sculptat. Spune:

„Aşa am trăit de atunci înainte, de la pagină la pagină şi între o carte şi alta. Timp în care mi-am păstrat bogăţia de personaje dinăuntru. Dar, ca să vorbesc despre asta, nu e destulă ceapă şi nici chef destul.”

 

Trecerea timpului are asupra noastră efectul pe care-l ştim…

„Strat după strat se aşterne timpul. Ceea ce acoperă se mai poate recunoaşte eventual prin crăpături. Şi, printr-o astfel de fisură în timp, care poate fi lărgită cu oarecari eforturi, mă văd pe mine şi totodată pe el. Eu, deja acoperit de ani, neruşinat de tânăr; el citeşte, spre a ajunge viitorul din urmă, eu sunt ajuns din urmă de trecut; grijile mele nu sunt şi ale lui; ceea ce, pentru el nu este ruşinos, este o datorie pe care trebuie să o achit acum eu, care sunt mai mult decât înrudit cu el.” 

 

O datorie de care s-a achitat cu talent, cu eleganţă, cu demnitate…