Un tânăr astronom amator se îndragosteşte de o femeie din înalta societate a secolului al XIX-lea, mai mare cu vreo zece ani decât el, şi pe deasupra şi măritată. Filozoful Kant spunea:
„Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine.”

Personajul lui Hardy  ar fi putut să spună acelaşi lucru. Chiar e interesat de cerul înstelat şi  comportamentul său faţă de fiinţa iubită  e de o moralitate care nu poate fi pusă la îndoială.

„Scena” unde se desfăşoară acţiunea e un turn.

“Cu toate că turnul era împlântat în domeniul strămoşesc al soţului ei, doamna nu-l vizitase niciodată, din pricina aşezării lui atât de izolate şi a terenului atât de greu de străbătut. […] Turnul fusese zidit în secolul al optsprezecelea, ca monument în memoria străbunicului soţului ei, un ofiţer respectabil[…].”

Viviette se decide să viziteze turnul. Aici are o plăcută surpriză,  îl cunoaşte pe Swithin St. Cleeve, care, 
„pentru o onestă înţelegere a eroului nostru se cuvine să subliniem şi să fiţi şi dumneavoastră convinşi de sublima sa lipsă de preocupare pentru propriu-i aspect fizic sau pentru înfăţişarea celorlalţi.”

Ne spune autorul, care, pe parcursul cărţii, „discută” cu cititorii.

Lady Constantine, aşa cum ştim deja, în lipsa soţului ei, Sir Blount Constantine, îl cunoaşte pe tânărul arătos aflat în acel loc pentru cercetări astronomice, de care era pasionat. Obeliscul „Rings-Hill”, cum i se spune turnului, nu mai fusese folosit de treizeci sau patruzeci de ani înainte de deveni observator astronomic

Swithin St. Cleeve, tânărul care studiază aştrii, a făcut o bună impresie din prima clipă frumoasei doamne. .Se dovedea a fi un tânăr
„ de o frumuseţe răpitoare, cu pasiune pentru ştiinţă şi cu o vădită bună creştere[…], năzuind spre înfăptuiri care i-ar fi fost accesibile şi unuia de urâţenia lui Caliban.”

Caliban - personaj din piesa de teatru „Furtuna” a lui Shakespeare.

Hardy ştie să atribuie interesante trăsături peisajului, care, sub condeiul său, devine un animal fabulos:
„…fiecare căsuţă, aşa cum se ivea pe jumătate îngropată în vegetaţie şi cu câte o singură ferestruică iluminată, părea o vietate a nopţii, cu un singur ochi, care te pândea din beznă.”

Viviette, măritată dar nefericită, se simte atrasă din ce în ce mai mult de tânărul astronom. Începe să meargă în turn, pe ascuns, şi să studieze cerul cu cel care i-a devenit iubit. Nici nu se putea altfel, din moment ce
„strania îmbinare de fervoare juvenilă şi de sceptică tristeţe care-l caracteriza pe tânăr era menită să-l facă interesant în ochii oricărei femei înzestrate cu sensibilitate, chiar dacă la aceasta nu s-ar fi adăugat un păr auriu şi un chip angelic.”

Swithin face tot posibilul să capteze interesul iubitei sale în studiul cerului.
„în felurite chipuri să-i sugereze dimensiunile universului; n-a existat vreodată o strădanie mai arzătoare de a reduce incomensurabilulla perimetrul înţelegerii umane. Prin figuri de stil şi comparaţii abile încerca să-i prindă mintea în hamuri, ca pe un copil care invaţă să facă primii paşi, silind-o să-l urmeze prin vastităţi de a căror existenţă nici nu-şi dăduse vreodată seama până atunci.”

Astronomul amator spune, referindu-se la imensitatea cerului:
„Există o dimensiune de la care începe splendoarea; mai departe există o dimensiune de la care începe măreţia; mai departe există o dimensiune de la care începe solemnitatea; mai departe există o dimensiune de la care începe grozăvia; mai departe există o dimensiune de la care începe monstruozitatea. Această dimensiune se apropie de cea a universului stelar.”

În relatia celor doi îndrăgostiţi, ea e cea care e mai realistă. Ştie că idila lor nu poate dura…Îi spune lui Swithin:
„…dumneata trebuie să-ţi păstrezi singur toată faima şi toată ştiinţa, iar eu trebuie să-mi păstrez…amărăciunea.”

Thomas Hardy din nou dialoghează - evident, indirect – cu cititorii. Swithin se îmbolnăveşte. În mod normal, după stadiul medicinei din acea vreme, ar fi trebuit să moară. Nicidecum, se face sănătos!
„Swithin St. Cleeve nu a cedat, fapt de care, cu siguranţă, cititorul versat trebuie să-şi fi dat mai de mult seama, pentru că ploaia l-a muiat şi l-a imbolnăvit pe bietul om în capitolul nouă, aşa că ce ne-am fi făcut cu restul cărţii?”

Logic…Cartea are patruzeci şi unu de capitole! Îmi place cum Hardy îl consideră participant direct la acţiune pe cititor!

Lady Constantine oscilează între bucuria de a-şi vedea iubitul refăcut şi situaţia cu totul nepotrivită cu statutul ei de femeie măritată.
„…dacă Swithin ar fi murit, s-ar fi putut gândi la el ca la sfântul ei drag care i-a fost răpit, şi acest lucru n-ar fi însemnat un păcat; dar reîntoarcerea lui la viaţă era o bucurie care o năucea şi o speria.”

Această oscilaţie între ce-ar fi bine să facă şi ce o împinge inima ei îndrăgostită să facă o determină pe Viviette Constantine să continue să-i cumpere lui Swithin instrumentele performante de care are nevoie în cercetarea stelelor, dar să-l vadă din ce în ce mai rar, pentru că altfel,
„se va găsi foarte curând în pericolul de a încăleca acea graniţă foarte labilă dintre ceea ce e permis şi ceea ce e interzis.”

Pentru Lady Constantine vin vremuri grele. Soţul moare undeva, pe alt continent, iar ea trebuie să-i plătească datoriile, care o ruinează.
„Degradarea stării materiale a lui Viviette atinsese acel punct care sugerează necesitatea ca un sânge nou să fie infuzat în ramura familiei; şi, de bună seamă, un sânge nou fusese infuzat- dar cu ce rezultat social rămâne de văzut.”

Autorul romanului excelează, în unele pasaje, în descrieri de natură care ar face faima oricărui pictor peisajist. Iată un exemplu:
„Frunzele copacilor din parc îşi fardaseră tenurile într-o multitudine de tente, ce marcau subtilele gradaţii ale descompunerii,  reflectând luminile umede ale unor nuanţe atât de felurite, încât te minunai că asemenea splendoare nu era decât o repetiţie a unor scene ce fuseseră expuse aici în sute de luni octombrie şi care fuseseră lăsate să se stingă[…].”

Swithin e moştenitorul unei averi importante de pe urma decesului unui unchi. Problema e că n-are dreptul, conform testamentului lăsat, să intre în posesia averii decât după o anumită vârstă. Şi sa fie necăsătorit. Dar protagoniştii idilei de pe turn, se căsătoresc înainte de a afla de testament, în mare secret.

Statutul de femeie văduvă îi determină pe celibatarii cu anumită stare materială să-şi încerce şansa ca unul dintre ei să devină soţul frumoasei doamne. Cel mai hotărât în acţiunea aceasta este episcopul Helmsdale.

Urmează ca o ştire neaşteptată să clarifice data morţii lui Sir Blount, care anula astfel căsătoria dintre  Lady Constantine şi Swithin. Ar fi fost îndeplinite astfel condţiile din testament şi iubitul văduvei ar fi intrat deja în posesia banilor lăsaţi de bogatul lui unchi.
Swithin pleacă în emisfera sudică pentru cercetări astronomice. Alege un loc unde
„spaţiul fiind mai puţin scormonit de istoria gândirii umane decât cel din locurile lui, părea impregnat de o şi mai singuratică singurătate.”

Viviette se căsătoreşte cu episcopul Helmsdale, care moare destul de repede dupa aceea
 
Finalul romanului este tragic. Lady Constantine,  rămasă iar văduvă, îl reîntâlneşte pe iubitul ei Swithin, venit din emisfera sudică să se căsătorească cu cea pe care n-a uitat-o nicio clipă. Vestea e un şoc prea mare pentru Viviette, care moare. Pe noi, cititorii, ne face să ne întrebăm dacă pe lumea asta trebuie să judecăm cu mintea, sau să ne luăm după  inimă, că ştie ea ce ştie…Greu de spus…