Într-un orăşel de provincie, ordinea firească a lucrurilor se perturbă în momentul când se pune problema ca un talentat elev să meargă să studieze muzica la Paris.

“În faţa ei, în picioare, cu mâinile la spate şi cu capul plecat puţin spre stânga, stătea domnul Annibal Ionescu-Năzdrăvanu (cu doi n!), profesor de muzică la liceul târgului. Îi asculta tânguirile care erau aceleaşi ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca-n toate zilele de când s-a pus chestiunea plecării lui Paul la Paris.

Profesorul, sătul de încăpăţânarea cu care doamna Angelica Manolache, mama elevului Paul Manolache, refuză să accepte ca fiul ei să-şi continue studiile muzicale la Paris, mai face o ultimă încercare, înclinându-şi capul spre celălalt umăr :

„Am rămas toată viaţa un biet dascăl de liceu, deşi poate am fost croit pentru alte rosturi. Şi aceasta pentru că şi eu am avut o mamă care mă iubea şi care mi s-a aşternut în curmezişul drumului şi nu m-a lăsat să zbor spre zările care mă chemau.”

Domnul Annibal Ionescu îi spune doamnei Angelica despre fiul ei:

„…dacă ar avea poftă de cine ştie ce fructe africane, te-ai face luntre şi punte să i le aduci. Dar pentru că îl doare sufletul şi pentru că-i trebuie alt climat, nu-l auzi, nu-l înţelegi, şi-l laşi să tânjească în mediul acesta arid.”

Argumentaţia profesorului în favoarea elevului său continuă:

„ Am rămas acasă, mi-am îngropat toate visele , m-am însurat cu femeia care i-a fost mamei dragă şi m-am pomenit priponit ca un bou căruia nu-i mai schimbă nimeni ţăruşul! […] Vrei cu tot dinadinsul să-l priponeşti şi pe el aici![…] Paul are geniu muzical.

Domnul Ionescu explică de ce chiar dacă geniul muzical al tânărului ar fi doar o iluzie, până şi acest lucru are importanţa lui:

„Iluzia este manifestarea cea mai delicată şi mai subtilă a spiritului uman şi constituie avuţia noastră cea mai reală. Omul este mereu înspăimântător de singur. În tovărăşia iluziei nu mai eşti singur şi după cum nu te înduri să-i spui muribundului că nu mai e nimic de făcut, tot aşa nu trebuie să-i răpeşti omului credinţa că dincolo de perdea – în tovărăşia Marelui Stăpân – va găsi tot ce se cuvine bucăţelei lui de viaţă! Asta ţi-o spune Annibal Ionescu, biet dascăl de muzică într-un oraş cu urechile înfundate! Paul trebuie să plece!”

G.M. Vlădescu descrie framântările mamei lui Paul, care pot fi ale tuturor mamelor din lumea asta.

„O fi el mare, cu umerii largi[…], iar doamna Angelica nu-i decât o mamă ursită să plângă…O fi vorbind el gros şi semeţ, dar ea tot gungurit de prunc aude, iar hainele croite drept pe trupul lui zdravăn, pentru ea sunt aidoma cu rochiţele de acum douăzeci şi ceva de ani…”

Am mai scris cu alte ocazii că până prin anii douăzeci ai secolului al XX-lea şi băieţii în primii lor ani erau îmbrăcaţi în rochiţe!

Bietul profesor de muzică are o nevastă care nu-l înţelege absolut deloc, pe coana Victoriţa. Aceasta se confesează doamnei Angelica:

„Că doar cu muzica m-a îmbătrânit şi m-a făcut să-mi blestem soarta. De douăzeci de ani îmi cântă la urechi de m-a asurzit.[…] Când vine acasă, în loc să mai stea şi el de vorbă, să-mi spună ce mai este prin lume, îl vezi, mă rog, că s-aşează la pian, dă ochii peste cap, şi hodorogeşte, draga mea, de zornăiesc şi geamurile şi-n fiecare zi aruncă banii pe plăci de gramofon, de-o să-mi vină într-o zi o nebuneală să i le sparg pe toate!...”

Annibal Ionescu are de luptat atât cu doamna Angelica, cât şi cu soţia sa, coana Victoriţa. Ambele nu înţelegeau de ce Parisul e locul unde trebuie să meargă la studii tânărul Manolache. Profesorul spune despre „Oraşul luminilor” că este

„singurul loc unde orice însuşire îşi găseşte desăvârşirea!”

Paul ajunge, până la urmă, la Paris. Trimite scrisori mamei şi fostului său profesor din liceu. Despre francezi spune că sunt lipsiţi de talent, dar

„ştiu să culeagă entuziasmul din aer, din vânt sau din lună şi să-l toarne în suflet cu cisterna. Transformă nimicul în energie, iar fantezia lor stă cu creştetul în cer! Ei n-au genii, nici creatori, dar cultivă genii creatoare pentru toată lumea. N-au însuşiri, dar au gust,[…] au instinctul rasei lor gălăgioase şi superbe!”

Între timp, coana Victoriţa continuă reproşurile adresate soţului despre plecarea atât de departe a lui Paul Manolache. Supus din fire, profesorul suportă totul destul de uşor, luând ca aliaţi în acele clipe grele pentru el pozele marilor muzicieni ai lumii din camera sa.

„Le vorbea resemnat şi respectuos, cerându-şi parcă iertare de cele ce se vorbesc în jurul lor. Se trudea să şi-l închipuie pe Beethoven cu barbă, pe Wagner fără tichie sau pe Verdi la douăzeci de ani. Îl năpădeau tristeţi nedesluşite şi din tristeţile acelea răsăreau doruri tot atât de triste…Dacă s-ar fi dus la Paris atunci…”

Mama lui Paul se interesează despre vieţile compozitorilor amintiţi de fiul ei în scrisori.

„Maestrul zâmbea satisfăcut. O lămurea, o măgulea şi-i atribuia lui Paul calităţile mamei sale.”

Doamna Angelica primea scrisori de la fiul ei şi era convinsă că totul e bine.

„Zâmbind gândurilor ei, doamna Angelica zâmbea vieţii, zâmbea speranţei şi zâmbea lui Paul…Erau doar atât de frumoase toate lucrurile astea!...”

De la Paris încep să vină veşti bune. Paul e un interpret de mare succes acum, are poza apărută prin ziare, împreună cu cuvinte elogioase la adresa sa. După un concert în care măiestria artistului român a fost bine apreciată,

„…ziarul franţuzesc sucomba de admiraţie tipărindu-i chipul lângă al unui oarecare Poincaré, care nu ştiu ce făcuse.”

„Oarecare Poincaré” doar pentru mintea personajelor autorului. În realitate, acest „oarecare” a fost un matematician şi un fizician de mare renume, cu numeroase descoperiri în aceste domenii.

Lupta pe care o duce Annibal Ionescu împotiva celor care nu văd cu ochi buni prezenţa muzicii în şcoală, continuă. Articolele pe care acesta le publică prin ziare, fac o pledoarie excelentă muzicii.

„…simfonia nocturnă a privighetorii numai în sufletul omului a găsit răsunet! Omul care nu cântă sau nu iubeşte cântecul, nu poate fi bun, iar lumea are nevoie mai mult de oameni buni decât de oameni deştepţi…Muzica perfecţionează instinctele, le măreşte şi le purifică până la rangul de calităţi morale…”

Probabil că dorul de fiul său plecat departe de ea, dar şi calităţile de meloman pe care le-a descoperit cu ajutorul profesorului de muzică, o fac pe doamna Angelica să asculte muzică clasică, spre disperarea femeilor cu urechile înfundate din preajma sa. Angelica asculta muzică la patefon. În mod deosebit îi plăcea „Menuetul” lui Paderewski.

Jgnacy Jan Paderewski a fost un renumit pianist şi compozitor polonez,care a ocupat funcţia de prim ministru, din ianuarie până în noiembrie 1919.

Într-un târg nesemnificativ cum e cel în care s-a născut Paul Manolache, devenit acum Pol Manò, succesele sale muzicale îi umplu de entuziasm pe localnici, care se întrec în a-i expune poza prin vitrine, toate gramofoanele au fost cumpărate, ba chiar mai mult,

„toate vechiturile de piane şi pianine prinseră a murmura sub degetele stângace ale gospodinelor sentimentale şi romanţioase.”

Oamenii încep să devină sentimentali.

„Ochii tuturor căutau departe rostul vieţii care se duce, sau care s-a dus. Genele cucoanelor se îngreuiau, iar mâinile cădeau în poală, neputincioase să mai mişte croşeta sau să poarte fierul de călcat.”

Profesorul Ionescu îi scrie fostului său elev să nu se întoarcă acasă, cel puţin deocamdată. Cuvintele pe care le foloseşte,

„căzuseră din vârful peniţei ca dintr-o deschizătură a inimii. Erau înmuiate-n sânge şi-n lacrimi, iar înţelesul lor dulce-amar, îi fremăta sub frunte…”

Părerea dascălului este ca tânărul muzician

„să se ducă […] numai spre zările spre care pot bate aripile lui. E trist să creşti o cioară în colivie, dar ca să-nchizi o privighetoare e tragic.”

Frumoase idei, adevărate bijuterii lingvistice şi filozofice are scriitorul, puse „pe seama” domnului profesor de liceu!

„Nu prin inteligenţă este omul regele animalelor, ci prin simţire şi bunătate. Când te supui creierului, eşti o maşină, când asculţi de inimă, eşti un om.”

Dincolo de entuziasmul firesc datorat succeselor muzicale ale lui Pol Manò, Annibal simte că trăieşte şi el, cu toată fiinţa sa, succesele elevului.

„Izvorul marilor emoţii, pe care îl socotise secat, se deschisese iar. Orice s-ar zice, cugeta el, viaţa rămâne permanent înaintea noastră, chiar dacă se îmbracă în straiul mohorât al morţii!...”

Scrisoarea primită de mamă despre iminenta sosire a fiului dă emoţii întregii comunităţi. Toţi vor să devină prietenii doamnei Manolache.

Douăzeci de „pretene” şi-au scuturat în ziua aceea tălpile pe scara doamnei Angelica şi-au lăcrimat de înduioşare. Douăzeci de guriţe şi-au ţuguiat buzele s-o pupe şi douăzeci de perechi de ochi au răscolit dedesubturile fiecărui lucruşor din casă, doar vor afla ceva nou cu care să-şi sature curiozitatea.”

Orăşelul în care se petrece acţiunea poate fi oricare dintre oraşele mijlocii ale patriei noastre, chiar şi…Romanul a apărut în 1932. Praful de pe străzi nu vrea să dispară…

„Ştiţi că lucrul nou pare şi mai nou dacă e curat, pentru că n-are pretenţia că-i nou, iar cel vechi pare şi mai vechi când are pretenţia să nu pară vechi…Poate că la aceasta s-au gândit totdeauna edilii oraşului nostru când au lăsat măturatul în seama vântului, stropitul în grija ploilor şi reparatul gropilor în sarcina soarelui fabricant de colb.”

Apropiata sosire a lui Pol Manò mobilizează exemplar cetăţenii localităţii.

„Măturătorii s-au pornit pe măturat trotuarele cârpite proaspăt cu petece de smoală. Neamţul, englezul sau franţuzul ar fi rămas uimiţi…dar noi am rămas îngroziţi de hidoasa înfăţişare a bietului nostru târguşor care, despuiat de singura lui podoabă -murdăria – se pregătise, dragă Doamne, de sărbătoare, cu pretenţii de băiat frumos!”

Venirea mult aşteptată a fiului oraşului se anunţă şi se contramandează de mai multe ori. Doamna Angelica, sătulă de replicile pline de venin ale locuitorilor, merge pe furiş să-şi aştepte fiul la gară.

„…toată zarva şi toată frământarea din târg, cu ridicarea şi coborârea steagurilor, cu împletirea şi despletirea ghirlandelor, cu tălmăcirile şi răstălmăcirile vieţii ei, şi-a lui Paul, şi-a domnului Annibal, toate aceste multe, mari, sălbatice muşcături şi călcări în picioare şi batjocoriri au îngenuncheat-o şi au strivit-o”

Deşi romanul are o evidentă tentă umoristică până în acest moment, finalul e unul neaşteptat. În locul lui Paul, vine o domnişoară care se declară secretara maestrului, spune doamnei Angelica să nu-şi facă probleme, fiul ei va veni curând…În realitate, fiul ei e mort, dar pe patul de moarte a rugat-o pe domnişoară să amâne cumplita veste pe care trebuia s-o primească mama sa, cât de mult s-ar fi putut…

Vestea primită îl face pe profesorul de muzică să-şi pună capăt zilelor, provoacă mamei tânărului muzician o suferinţă care cu siguranţă nu se poate descrie, iar cititorilor încă un prilej de a medita la sensurile vieţii, cu bune, cu rele…

Autor: Horia Picu

www.sighet-online.ro