Un roman despre Bucureştiul interbelic şi destine cu trasee dramatic schimbate de interese care nu ţin niciodată seama de moralitate. Aceasta e esenţa romanului scris de Cezar Petrescu. Mai detaliat,

Constantin Lipan se mută la Bucureşti cu familia sa, compusă din soţie, Elena  şi copiii Sabina, Ana, Costea, Nellu. Pentru fiecare copil al familiei Lipan, capitala înseamnă altceva:
„Pentru Ana, care de un an terminase pensionul, capitala însemna decorul în sfârşit vrednic de făptura ei inaltă, rece, aristocratică şi ţâfnoasă.”
„Pentru Costea – „rebelul tribului Lipan”, cum îl numise Sabina, capitala reprezenta facultatea, conferinţele şi biblioteca Academiei, anticarii şi cursurile savante.[…] Şi mai însemna camaradul necunoscut căutându-l cu antenele fine în nevăzut pentru a-l consola de orizontul mărginit al familiei, unde se simţea străin.”
„Nellu, închipuia capitala ca un fabulos garaj de unde nu lipseşte nicio marcă de autombil.”
„iar pentru Sabina capitala însemna larmă, prilej de înveselire şi de încântare a ochilor, forfota de bâlci a mulţimii, un necurmat film în care comedia irezistibilă şi drama patetică se alternează într-o repezentaţie fără pauze, cu programul mereu schimbat şi cu actorii mereu întineriţi.”

Iar pentru  toţi Bucureştiul însemna
„necunoscutul miraculos, cetatea mirajelor, vrăjită turbincă unde fiecare va afla tot ce-i pofteşte inima şi tot ce i-a urzit, himeric, închipuirea.”

În vagonul de tren cu care numeroasa familie vine la Bucureşti, mai călătoreşte şi Teofil Steriu, scriitor, pe care Cezar Petrescu îl descrie cât se poate de sugestiv în câteva cuvinte:
„Teofil Steriu îşi şterse cu o mişcare circulară sudoarea de pe chelia rotundă, grasă şi lucie.”

În tren se mai află un personaj important al romanului, Ion Ozun, care,
„în şapte ore, de când se urcase cu lădiţa de lemn acoperită cu tinichea şi cu legăturica lui de haine sărace, iscodise toate figurile tovarăşilor de vagon, şi pentru fiecare durase un sumbru roman al existenţei.”

Ion Ozun, priceput în arta scrisului, ne apare în roman după trei săptămâni de la mutarea în chirie, în Bucureşti. Proprietarul, dom’ Panaioti, era
„mai zgârcit ca Hagi-Tudose, ca părintele Eugeniei Grandet şi ca avarul lui Molière laolaltă.”
Un exemplu de zgârcenie a proprietarului: pe scara imobilului unde locuiau chiriaşii săi era un bec atât de chior încât
„împrăştia o lumină muribundă.”

Ion Ozun se lovea de fiecare dată pe scară de un obstacol neprevăzut.
„Se lovi, invocă mai insistent aceiaşi sfinţi părinţi ai calendarului ortodox, îşi frecă osul secat de durere şi înaintă precaut, ca un spărgător fantomatic în exerciţiul funcţiunii.”

Fiecare chiriaş avea lacăt la uşă.
„Erau lacăte uriaşe şi grosolane, indiciu al unor firi simpliste, care au prejudecata forţei. Erau lacăte complicate, cu secret, trădând firi bănuitoare şi ascunse. Erau lacăte minuscule şi frivole, dovedind o lipsă totală de seriozitate.”

Ozun nu locuia singur în cameră. Avea mulţi „colegi”- nişte gândaci, a căror existenţă acolo era de neexplicat.
„Ce puteau găsi într-o încăpere atât de deşartă? Cu ce se hrăneau oare de erau atât de graşi! Această nu şi-o explica Ion Ozun şi categorisise întrebările fără răspuns printre misterele impenetrabile ale naturii.”

Nemâncat de trei zile, Ion Ozun vede trecătorii de pe calea Victoriei cu
„privirea dilatată de tortura foamei, ca într-un început de delir, numai oameni sătui, sătui, sătui…”

Geniul de mare scriitor al lui Petrescu apare atât de clar în evidenţă! A fost o încântare pentru mine să-i recitesc acest roman! Un mic fragment edificator:
„Uneori trotuarele negre par negre omizi cu mii de picioare articulate. De unde vin şi ce îi goneşte pe toţi?E greu să admiţi că în fiecare palpită o altă durere, alt sânge, alte ambiţii şi poate o scânteie din focul divin. E greu să admiţi că dintr-o mie de mii, cu feţe la fel, cu ochi la fel, cu haine la fel, doar unul ales între toţi va supravieţui peste toţi. […] el singur încă va mai trăi peste veac, într-o carte, într-o pânză, într-un muzeu.”

E bine să nu judecăm oamenii după aspectul lor fizic, şi totuşi o facem…Sabina Lipan îl redescoperă pe „Pinguinul” din tren aşa cum l-a asemuit, în scriitorul sensibil şi talentat Teofil Steriu.
„N-aş fi crezut niciodată că un om aşa de gras , şi care dormea ca o plăcintă, are atâta simţire.”

Acelaşi Teofil, îşi întreba în fiecare zi bucătăreasa ce va mânca la prânz. Lucru extrem de important, pentru că
„în orânduiala de om resemnat la singura îndestulare a stomacului, ţinea întotdeauna să anunţe din vreme stomacul de ceea ce-l poate înveseli sau mâhni.”

Costea, fratele Sabinei, completează „portretul” scriitorului Steriu:
‚Am aproape toate volumele. Dar să ştii că nu  e o literatură de fleacuri, cu dansatori, palasuri şi toate mofturile. Teofil Steriu a văzut tot tragismul vieţii. Trebuie să fi trăit intens şi să fi suferit mult ca să presimtă lucruri atât de ascunse din sufletul omenesc.”

Scriitorul, dimineaţa,
„îşi biciuia căptuşeala adipoasă a trupului sub asprele şfichiuiri de duş; proaspăt primenit şi îmbrăcat corect, ca un şef de birou luni dimineaţa, se aşeza la maşina de scris.”

Constantin Lipan, cel care vine la Bucureşti cu toată familia să-şi preia funcţia promisă,  se întâlneste cu ministrul Justiţiei, fostul său coleg de şcoală Gică Elefterescu. Era considerat
„bun în cel mai deplin şi dezinteresat înţeles al cuvântului. Adevărat corb alb. Corb alb între cei negri! De fapt, surâsul amical de pe buze, cu care întâmpina într-o egală bunăvoie tartorii cei mai îmbătrâniţi în rele ai partidului, ca şi solicitanţii timizi şi necunoscuţi de la periferia ţării, ascundea o cruntă şi lucidă cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti. Îşi ascunsese unghiile, ştiind să aştepte. Acum se pregătea să le scoată la iveală. Pentru socotelile sale, Constantin Lipan era omul cel mai potrivit.”

Elefterescu se justifică în faţă lui Lipan că politica a fost
„un mijloc, nu un scop. Când eşti în haita lupilor, trebuie să urli ca lupii. Prin politică vreau să fac ceva bun şi durabil. […] atât în ţara românească de ieri, cât şi în cea de azi, de după război, nu se poate altfel. Nu se poate pe altă cale. Vreau să le dau în cap tâlharilor! Tâlharilor de oriunde…”

Nu cred că Cezar Petrescu, în momentul când i-a fost publicată cartea, în 1930, ar fi putut intui că în 2012 afirmaţia sa despre „trambulina” pe care o reprezenta politica în perioada descrisă în roman îşi va găsi confirmarea şi crunta continuitate în zilele noastre…

În căutare de lucru pe la ziarele vremii, Ion Ozun îşi propune să dea bacşişuri grase
„când va intra şi el în angrenajul acestei uzine în care se fabrică opinia publică.”

Greu de schimbat societatea românească…Opinia publică se „modelează” şi azi prin presă!
Suferinţele lui Ozun continuă. Inventează orice, numai să se încălzeasca puţin. Intră in holurile hotelurilor şi spune portarilor că aşteaptă un prieten, care, rând pe rând, „se numeau”, bazându-se pe imaginaţia sa şi pe ignoranţa celor responsabili cu ordinea în clădiri, Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, Şt.O.Iosif!

După multe insistenţe, Ion Ozun e primit de Teofil Steriu. Între cei doi are loc o discuţie despre suferinţă, libertate, speranţă. Teofil Steriu spune:
„Suferinţa presupune speranţă de eliberare. Ea dă un scop vieţii Şi important în viaţa e să urmăreşti un scop; nu să-l atingi!”

Discuţia dintre Ozun şi Steriu se prelungeşte mult. Durduliul scriitor îl invită la masă pe Ozun, dar deja bucatele erau de mult reci.
„Ciorba are să fie rece, sufleul plăcintă şi friptura arsă. Dar vom trece peste aceasta. La vârsta dumitale n-au nicio importanţă şi la vârsta mea înseamnă o variaţie.”

Căutările lui Ion Ozun continuă. O speranţă îi vine din partea lui Mirel Alcaz, un cunoscut, care îi propune să colaboreze la noua revistă,”Voinţa”. Când citeşti acest titlu,
„parcă vezi un pumn lovind, care afirmă şi bagă fiori în oasle pezevenghilor, ale profitorilor, ale îmbuibaţilor!”

După cum observaţi, o revistă cu accentuată atitudine proletară…

Discutia dintre cei doi tineri şi rebeli, Costea şi Ion, lămureşte titlul romanului ales de Cezar Petrescu. Pe calea Victoriei,
„Aici, pe bucata aceasta de câteva sute de metri, e bâlciul vanităţilor. Aici se îmbulzesc toţi, din toată ţara, să-şi arate o haină, obrazul bine hrănit, automobilul scump, preţul laşităţilor şi al vânzărilor…”

Toţi colegii lui Costea au un singur gând:
„…să se căpătuiască, să se slujească de diplomă, ca să se poată plimba pe Calea Victoriei într-un automobil al lor şi să fie invidiaţi de cei care umblă pe jos.”

Şi totuşi,între Calea Victoriei şi oricare loc sălbatic din lumea aceasta e o mare asemănare:
„…sălbaticii sunt oriunde şi mai ales aici. Că poartă veston negru, ochelarii lui Harold Lloyd, iar când se vânează unii pe alţii, nu au nevoie de arc cu vârful săgeţii înveninat.”

Fără îndoială, Cezar Petrescu e recunoscut de specialişti ca unul dintre marii scriitori ai literaturii române. În opera sa „Calea Victoriei”, sunt câteva construcţii frazeologice interesante, care mi-au produs şi mie o mare bucurie citindu-le. Iată un exemplu: familia Lipan e invitată la o recepţie, unde, în afară de gazde, nu cunoşteau pe nimeni. Autorul romanului spune:
„De la intrare, uşuraţi de veşmintele groase, escamotate de valeţi cu mănuşi albe de aţă, aruncaseră priviri disperate de naufragiaţi ca să se agaţe de o figură cunoscută.”

La aceeaşi recepţie, alt invitat, Guţă Mereuţă, stătea retras.
‚…aştepta într-adevăr trist, cu un nas prelung şi proboscidian. Nu ştia să danseze. N-avea nimic în figură sau în vorbă care sa atragă o femeie. Cu ochii împinşi in lături, spre tâmple, de rădăcina lată a apendicelui olfactiv dezvoltat peste măsură, în sala plină de râsete,  de vuiet şi de trepidaţie, stătea nemişcat[…] lângă uşă, ca un posomorât cioclu al acestei tumultuoase desfătări.”

Alte exemple de har scriitoricesc al lui Cezar Petrescu:
 Ion Ozun stă în camera sa şi se uită pe fereastră. Vede
„…plopul cel chinuit şi crescut în piatră, [care] a întins spre fereastră un ram cu frunze mici, pricăjite, închircite, dar cu foşnet atât de dulce, argintiu.”

Malnutriţia îl ţine pe Ion la pat. Este îngrijit de o actriţă plinuţă, vecina lui de palier.
„Vorbind, Sonia Viişoreanu gesticula şi gesticulând lăsa să se desfacă laturile capotului. Dedesupt, trupul apărea alb şi gras, cu pielea catifelată şi falduri de odaliscă la pântec.”

Reîntorcându-ne la desfăşurarea evenimentelor din roman, aflăm că Mirel Alcaz, directorul revistei de mare succes ‚Voinţa”, revistă la care şi Ozun îşi găseşte un loc bine plătit,
 „din independenţa „Voinţei” iscusit arendată în dreapta şi în stânga, îşi cumpărase o casă impunătoare[…] împodobită cu sumedenie de tablouri şi sculpturi înhăţate pe gratis de la artişti cu prilejul expoziţiilor în schimbul unor cronici elogioase în ziar.”

Acelaşi Alcaz ajunge membru în
„trei foarte bănoase consilii de administraţie.”

Ozun vrea să fie altfel…
„…cu spaimă se ferea sa nu lunece mai jos, să nu fie intr-o zi după chipul şi asemănarea lui Mirel Alcaz, gata la orice tocmeală, cu surâsul nevinovat pe buze şi fără tresărirea niciunei remuşcări.”

Teofil Steriu moare pe neaşteptate. E găsit de servitoarea lui,
„rece, în jilţul biroului, ca un funcţionar adormit în lipsa şefului. Nu era nicio urmă de luptă cu moartea. O pagină întreruptă şi condeiul aşezat cuminte alături."

Părea că doarme, aşa cum făcea de multe ori. Numai că acum,
„gândul se oprise răcit […].”

Ecepţională expresie, nu vi se pare? Alt exemplu de mare scriitor care este Cezar Petrescu:
„Teofil Steriu, chiar dacă nu s-ar fi aflat în sicriu, cu pleoapele închise vieţii, tot n-ar fi ştiut că rândunelele au sosit.”

Costea Lipan intră într-un anturaj periculos şi se retrage de sub influenţa familiei. Sora lui, Sabina, merge la el şi încearcă să-l readucă printre cei pe care i-a avut în preajmă în primii ani de viaţă.
„Sabina îl găsi mai colţuros, voluntar, agresiv şi enigmatic. Pentru dânsa,  fusese întotdeauna un inspirat, un om tare, un răzbunător social. Era numai un tânăr chinuit de lupta cu el însuşi.”

Şi Costea o vede mult schimbată pe sora lui.
"A devenit ceea ce trebuia să devină. O domnişoară probabil cu fumuri şi care fără îndoială a început să charlestoneze.”

A charlestona, sau a dansa charleston. Un dans la modă în toată lumea în anii 1930-1940.

Tatăl lui Costea, procurorul general Constantin Lipan refuză să închidă dosarul „Iordan Hagi-Iordan”, cu toate insistenţele ministrului Gică Elefterescu. Om de onoare, Lipan îşi prezintă demisia, care îi este refuzată de ministru, pentru că
„numai el ar fi putut înmormânta cu toate onorurile această istorie care dura de patru ani.”

Sabina  îl atenţinează pe fratele ei ca în câteva ore va fi ridicat de poliţie, fiind implicat în asasinarea primului ministru. Costea priveşte pe geam, după cum spune,
„la această Calea Victoriei, pe care n-am s-o mai pot contempla multă vreme de la aceeaşi înălţime.[…] De aici văd viermii şi pe cei care strivesc viermii. Învăţ să-i urăsc şi pe unii, şi pe alţii. Pe viermi, fiindcă se lasă striviţi. Pe ceilalţi, fiindcă strivesc…”

Jos, în stradă, unde se întoarce Sabina,
„‚pudra străvezie de picuri dura încă, pulverizată din senin şi scânteind diamantin în snopii de raze.”

Şantajul a funcţionat întotdeauna…Constantin Lipan e şantajat de ministru, pentru că  fiul lui, Costea, e implicat în asasinatul despre care am amintit. Procurorul general are frământări interioare.
„…de câteva zile umerii coborau treptat şi ochii se stingeau sub sticla ochelarilor. De câteva zile, trupul trudit se scorojea[…]. Îşi aducea aminte tresărind. Corpul revenea la loc, cu umerii rectificaţi, ca o armă care s-a încărcat din nou, automat.”

În finalul romanului Sabina se sinucide, chiar în camera lui Costea, şi petrolistul Iordan Hagi-Iordan scapă de sub urmărirea justiţiei.
Costea Lipan şi familia lui au pierdut tot când s-au suit, cu ani în urmă, împreună cu atâtea speranţe,  în trenul de Bucureşti …Acum, Costea stă lângă cadavrul Sabinei.
„Pe cerul nemărginit albastru două braţe întinse descătuşează în sfârşit plumbul. Dar nu ştii ce vor. Poate imploră lumina de sus. Poate blesteamă viermuirea deşartă de jos.”

Viermuirea deşartă de jos ne înghite şi pe noi…Dar nu pe toţi…Mai e câte unul, de exemplu, Cezar Petrescu, ales
„dintr-o mie de mii, cu feţe la fel, cu ochi la fel, cu haine la fel, doar unul ales între toţi va supravieţui peste toţi. […] el singur încă va mai trăi peste veac, într-o carte, într-o pânză, într-un muzeu.”