CARTE: „M-am hotărât să devin prost” de Martin Page Imprimare 6372 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 06 Ianuarie 2013 08:30

Scriitorul francez Martin Page scrie pe gustul unui anumit fel de cititor, cel nemulţumit de ridicolul existenţei în care îi este dat să trăiască. Antoine, personajul principal al romanului, este în stare de orice, chiar să devină…prost, cum îşi propune.

La douăzeci şi cinci de ani, sperând într-o viaţă ceva mai blândă, Antoine a luat hotărârea să aştearnă peste creierul lui giulgiul prostiei. Constatase de prea multe ori că eşti mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligenţa te face nefericit, singuratic, sărac, pe cînd deghizarea inteligenţei îţi conferă o imortalitate de hârtie de ziar şi admiraţia celor care cred în ce citesc.”

Ca să poată trăi mai lesne printre semenii săi,
sfârşise prin a recunoaşte groaznicul adevăr: cauza nefericirii lui era propria-i minte. În această noapte de iulie, Antoine consemnase aşadar argumentele care urmau să explice renunţarea lui la gândire. Caietul avea să rămînă ca mărturie a proiectului său, în caz că nu va ieşi teafăr din această experienţă periculoasă.”

A fi normal de inteligent şi a dori să devii prost, poate fi o experinţa periculoasă, după cum ne vom convinge în continuare. Până atunci, Martin Page ne mai spune câte ceva despre Antoine. Acesta nu fura. Lua din fiecare produs doar atât cât îi trebuia:

„şampon cât o alună presată discret într-o cutiuţă de bomboane. La fel proceda pentru pastă de dinţi, săpun, cremă de ras, boabe de struguri, cireşe; astfel, luându-şi dijma, ciupea zilnic de prin marile magazine şi supermarketuri”.

Ca să-şi facă rost de cărţi, Antoine le desface pagină cu pagină, le fură din librării,  şi le reconstituie la el acasă.
„Fiecare pagină, fiind câştigată print-un delict, căpăta o valoare simbolică mult mai mare decât dacă ar fi fost lipită şi pierdută printre suratele ei; desprinsă dintr-o carte, şterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare, ea devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărţi reconstituite în preţioasa lui ediţie particulară.”

Ediţie mai „particulară” decât aceasta nu-mi pot imagina…Studiile universitare le înţelege într-un fel cu totul deosebit:
Parcursul lui universitar avea forma labirintică a pasiunilor sale, şi nu înceta să-şi descopere altele noi. Antoine nu pricepuse niciodată separarea arbitrară a materiilor: asista la cursurile care-l interesau, indiferent de disciplină, şi le neglija pe cele la care profesorii nu erau la înălţime.

Aşadar, Antoine se hotărăşte să intre în rândul celor mulţi…Prima încercare:
Se gândea serios să devină alcoolic. Pe alcoolici lumea îi deplînge, îi îngrijeşte, ei se bucură de consideraţie medicală, umană. Pe când pe oamenii inteligenţi nimeni nu se gîndeşte să-i plângă.”

Merge într-o cârciumă şi cere unui beţivan de-acolo să-l „iniţieze” în „nobilul” său demers:
„Am descoperit că alcoolul este legat de istoria omenirii şi că numără mai mulţi adepţi decât creştinismul, budismul şi islamismul la un loc.”

 „Tocmai citesc un eseu pasionant al lui Raymond Dumay pe tema asta...”
îi spune Antoine noului său „mentor” în ale beţiei, pe nume Léonard.

Raymomd Dumay a fost un scriitor francez care a scris un „Ghid al vinului” (în 1967) şi un tratat de bucătărie paleolitică (!), „Şobolanul şi Albina” în 1997! Léonard dă sfaturi „învăţăcelului” său:

„Dacă citeşti prea mult, n-o să ajungi niciodată alcoolic, remarcă Léonard impasibil. E o activitate care necesită o anumită angajare, trebuie să i te dedici mai multe ceasuri pe zi. E o disciplină, cum s-ar zice, olimpică. Nu cred că eşti bun de aşa ceva, puştiule.”

„Evaluarea” primită din partea beţivului profesionist este justă…Antoine insistă…

„Aşadar, cu ajutorul dumitale, cred să sunt în stare să devin alcoolic. Am voinţa necesară. Eu, eu cunosc teoria, dar n-am pic de practică. Dumneata, dumneata ai aerul unui specialist.”

Înainte de a începe, Antoine primeşte alte sfaturi „de specialitate”.
„Unii nu rezistă la alcool, îşi stâlcesc în bătaie nevasta şi plozii, conduc aiurea şi votează...

Avertismentul e foarte ferm:
„N-o să te mai poţi lipsi de alcool şi chiar dacă, la început, o să simţi o euforie, o bucurie să bei, or să dispară repede şi n-o să mai rămână decât tirania dependenţei şi a privaţiunii. Viaţa ta nu va fi decât ceţuri, stări de semiconştienţă, halucinaţii, paranoia, crize de delirium tremens, violenţă împotriva anturajului tău. Personalitatea ta se va dezagrega...”

Antoine e gata pentru un astfel de „sacrificiu”:
„Asta e ceea ce vreau, vreau alte chinuri, un rău real, manifestări fizice ale unui comportament precis. Cauza răului meu va fi alcoolul; nu adevărul, alcoolul. Prefer o boală care încape într-o sticlă, mai degrabă decât o boală imaterială şi atotputernică căreia nu pot să-i dau un nume.”

Se vede treaba că nu oricine e pentru orice…
„Cinci minute mai târziu, o ambulanţă oprea derapând pe trotuarul din faţa „Căpitanului Elefant”. Doi infirmieri înarmaţi cu o targă intrară grăbiţi în bar şi-l luară cu ei pe Antoine, aflat în plină comă etilică. Pe tejghea, paharul lui de bere era încă pe jumătate plin.”

Personajul lui Page trebuie să găsească altceva…Alcoolismul nu e pentru el! Se hotărăşte să se sinucidă. Dar, pentru asta, trebuie să se „instruiască”. Nu se poate face asta aşa, oricum şi oriunde…
„A-şi lua viaţa era ultimul mijloc pe care-1 vedea de a adera la lume. Personaje pe care le admira avuseseră curajul să-şi aleagă momentul morţii: Hemingway, draga lui Virginia Woolf, dragul lui Seneca, Cato din Utica, Sylvia Plath, Demostene, Cleopatra,...”

Cato din Utica (95-46), adversar al lui Cezar, s-a sinucis după victoria acestuia asupra lui Pompei. Sylvia Plath (1932-1963), poetă americană,  şi-a pus capăt zilelor dând drumul gazelor de la maşina de gătit. Celelate personalităţi din rândul sinucigaşilor enumerate de autor sunt prea bine cunoscute…

Noul „demers” al lui Antoine are justificare:
„Cum nu avusese niciodată cu adevărat impresia că trăieşte, nu-i era frică de moarte. Ba chiar era fericit să găsească în moarte singura dovadă tangibilă că a fost în viaţă. Calitatea incredibil de proastă a mâncării ce i se servea de cînd era în spital a sfârşit prin a-l convinge să-şi pună capăt zilelor.”

La spital discută cu o colegă de suferinţă, care-i spune:

„Te-nşeli: nimic nu e mai greu decât să te autosuprimi. E mai uşor să iei bacul, concursul de inspector de poliţie sau diploma în litere, decît să te sinucizi. Rata de reuşită e sub opt la sută.”

Cum spuneam , pentru sinucidere trebuie urmate nişte cursuri…
„Atunci femeia îi povesti lui Antoine că descoperise pe panoul de afişaj al asociaţiilor din primăria arondismentului al XVIII-lea, printre cursurile de yoga şi de olărit, un curs de sinucidere. Antoine, care n-avea pic de experienţă în acest domeniu şi nu voia să piardă ani preţioşi de moarte încercînd fără succes să se omoare,”

va merge la acest curs, într-adevăr deosebit!

Câtă vreme mai rămâne internat în spital cu comă alcoolică, Antoine are parte de vizite.
„Brusc, uşa se deschise şi doi diavoli tasmanieni dădură buzna într-un vârtej de exclamaţii şi de gesturi violente: unchiul Joseph şi mătuşa Miranda se năpustiră asupra bietului Antoine.”

Joseph şi Miranda, doi ”încurcă lume” ieşiţi din comun:
— Simţi splina, Antoine? şopti el cu dinţii încleştaţi. Acolo, o simţi? Nu e splina mea, n-o să mă las păcălit aşa, nu e splina mea! Au luat splina mea frumoasă ca s-o vândă pe bani grei şi mi-au pus una jigărită şi moale...[…] Nu că ar fi fost periculoşi, doar că se văitau tot timpul, protestau şi făceau un caz din orice fleac. Nişte budişti fermecători au intrat într-o miliţie paramilitară după ce i-au frecventat prea mult. La fiecare călătorie a lor în străinătate, creau incidente diplomatice.”

Antoine iese din spital şi merge la cursul de sinucidere indicat de colega din spital.
„Cei patru pereţi ai sălii erau acoperiţi cu portrete sau fotografii ale unor sinucigaşi celebri: Gérard de Nerval, Marilyn Monroe, Gilles Deleuze, Ştefan Zweig, Mishima, Henri Roorda, Ian Curtis, Romain Gary, Hemingway şi Dalida.”

Personajul romanului lui Page îşi justifică prezenţa la noile „cursuri”:
„sunt atît de puţin dotat pentru a trăi, încât poate că mă voi realiza prin moarte. Am, fără îndoială, mai multe aptitudini să fiu mort decât viu.”

Profesoara de sinucideri îşi „îndrumă” elevul:
„Sunt convinsă, Antoine, aprobă profesoara, că vei fi un mort foarte mare. Iar eu pentru asta sunt aici: ca să te învăţ, ca să vă învăţ să terminaţi cu viaţa asta care ne dă atât de puţin şi ne ia atât de mult. Teoria mea... teoria mea este că e mai bine să mori câtă vreme nu ţi-a luat viaţa totul. Trebuie să păstrezi muniţii, energie pentru moarte şi să nu ajungi acolo complet golit, ca bătrânii ăştia acriţi şi nefericiţi.”

Aşa o fi… dacă spune o „autoritate” în domeniu…Profesoara aceasta, atât de deosebită, să recunoaştem, se confesează celor prezenţi la „lecţiile”ei:
„Adevărul. .. adevărul meu — să fie clar, eu vorbesc despre mine — este că sunt bolnavă. Un cancer a considerat că trupul meu ar fi o plăcută insulă paradiziacă, aşa că-şi petrece aici vacanţele, cu picioarele în oceanul sîngelui meu, bronzându-se la soarele inimii mele... Nu are nevoie de umbrelă, puţin îi pasă de insolaţie. Concediul lui plătit este pentru a mă face pe mine să mor. Sufăr cumplit... Ştiţi cu toţii despre ce vorbesc. Ca să nu mă zvârcolesc de durere sunt obligată să-mi fac injecţii cu morfină, să mă îndop cu calmante...”

Şi încercarea de a se sinucide eşuează. Urmează a treia încercare: să devină prost. Antoine suferă, pentru că
„inteligenţa este o tară. Aşa cum cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic, eu cred că să fii inteligent este mai rău decât să fii prost, pentru că un prost nu-şi dă seama ce-i cu el, pe când cineva inteligent, chiar dacă-i umil şi modest, tot o ştie."

„Le-a reamintit prietenilor lui tulburaţi, de tentativa de a deveni alcoolic şi de proiectul de sinucidere eşuat. Prostia era ultima lui şansă de salvare, încă nu ştia cum să procedeze, dar a promis să-şi consacre toată voinţa pentru a deveni prost.”

Simpaticul personaj literar este un om bun, atât de bun încât
„ era genul de suflet care ar fi putut fabrica un aparat dentar pentru rechini şi ar fi fost în stare să încerce să-l instaleze în bot.”

El vrea să semene cu cei mulţi…
„Nu spun că este bine sau rău, numai că o să încerc, şi voi participa, da, voi participa la acel spirit larg care se numeşte „opinie publică". Vreau să fiu cu ceilalţi, nu să îi înţeleg, ci să fiu ca ei, printre ei, să împărtăşesc aceleaşi lucruri...”

Prietenii îl sfătuiesc pe nefericitul personaj să meargă la doctor, un confident al său.
„După vârsta de douăzeci de ani, începuse să se simtă foarte jenat să fie singurul adult care stătea în sala de aşteptare neînsoţit de un copil. Iată de ce îl lua cu împrumut de fiecare dată pe nepoţelul vecinei lui, sau orice alt puşti disponibil. În ziua aceea o cărase cu el pe Coralie, fiica portarului blocului său, care nu se arăta prea entuziastă să-i furnizeze un alibi.”

Antoine suferă pentru că gândeşte prea mult.
„Nu mai pot de cât gândesc, Ed, trebuie să mă ajuţi. Creierul meu aleargă ca la maraton toată ziua, toată noaptea, se învârte neîncetat ca o roată pentru hamsteri.”

Doctorul refuză să-i scoată o parte din creier, pentru a intra în rândul proştilor (şi totuşi ce simplu ajung unii acolo!). În schimb, îi recomandă nişte pastile.
„Heurozac are o acţiune tranchilizantă şi antidepresivă. Este exact ce-ţi trebuie.
— Cu ăsta, întrebă Antoine, plin de speranţă, voi gîndi mai puţin?
— Vei fi aproape un zombie, ţi-o garantez. Viaţa ţi se va părea mai simplă, mai frumoasă. Ceea ce va fi fals, bineînţeles, dar nu vei fi conştient de acest lucru. Trebuie să ştii că asta nu poate fi decât temporar."

Antoine se străduieşte din răsputeri să devină prost. Ia medicamentul recomandat, renunţă la cursul pe care-l ţinea la universitate, îşi pune cărţile în cutii de carton. Are vecini
„ale căror protecţii imunitare împotriva inteligenţei le considera excelente”.

Dintre toţi, un cuplu, format din profesorul Alin şi jurnalista Isabelle
„ i se părea exemplul cel mai elocvent pentru o viaţă întreagă dedicată renunţării la inteligenţă,[…] erau atât de ancoraţi în viaţă, posedau atât de complet toate nuanţele unei prostii sclipitoare, ale unei stupidităţi pure, pline de inocenţă, fericite şi împlinite, o stupiditate plăcută pentru ei şi anturajul lor, câtuşi de puţin răutăcioasă sau primejdioasă.”

Vecinii îl sfătuiesc pe Antoine cum să-şi aranjeze garsoniera: un televizor, afişe lipite pe pereţi. După ce totul a fost rearanjat, conform cu noua „viziune” despre viaţă a eroului romanului, discuţia cu vechii săi prieteni ne lămureşte că în rândul proştilor a mai apărut cineva:
„Antoine i-a poftit pe Charlotte, Ganja, As şi Rodolphe la o gustare irlandeză în noul lui decor.
- Bănuiesc, îi spuse Ganja, că partidele noastre de şah sînt de domeniul trecutului?
- Pentru moment, da. Dar îţi propun să le înlocuim cu partide dintr-un alt joc, pe care 1-am descoperit datorită vecinilor mei. Se cheamă Monopoly. Scopul jocului e simplu: trebuie să cîştigi bani, să fii abil, să te comporţi ca un bun capitalist imbecil. Este fascinant. O virtute a acestui joc este că el ar trebui să mă înveţe, şi poate chiar să mă convertească, prin latura sa ludică, la morala liberală.”

Încet-încet, Antoine,
„sub soarele chimic al Heurozacului”,

se decide să treacă testul suprem: o vizită la Mcdonald’s, în
„ acest sălaş al capitalismului imperialist, furnizor de grăsimi, de zaharuri, simbol al uniformizării modurilor de viaţă.”

 În finalul romanului, Antoine revine la viaţa lui normală, cu ajutorul prietenilor care-l „răpesc” şi îi redeşteaptă interesul pentru cultura lumii, citindu-i din Descartes, Pascal, Jerome K. Jerome, Gracian. Iar noi, cititorii, ne bucurăm că experimentul trecerii de la inteligenţă la prostie este unul sortit eşecului. Dacă n-ar fi aşa, ar fi vai de noi!...

AUTOR: Horia Picu

NOTA: Cartea poate fi cumparata in Sighet de la Libraria Luceafarul.

 


Share
Ultima actualizare Sâmbătă, 05 Ianuarie 2013 23:04