Mayaşii, între istorie şi mit Imprimare 963 Afişări
Vineri, 21 Decembrie 2012 13:42

Civilizaţia maya clasicã (~250-900 p.Hr.) este un subiect pe cât de popular, pe atât de neînţeles de cãtre publicul larg. Popularitatea îi asigurã perpetuarea cercetãrilor arheologice, dar în acelaşi timp permite învestirea acestei civilizaţii fascinante cu o sumedenie de temeri şi prejudecãţi europene. În ciuda eforturilor recente de a corecta preconcepţiile despre mayaşi, aura romanţatã de mister ce îi înconjoarã pare a creşte.
 
Aceasta se datoreazã probabil şi faptului cã lumea omului modern s-a fundamentat mai mult pe culturile din Mesopotamia, Grecia, Roma, Egipt sau China, care au oferit bazele instituţionale, artistice, politice, sociale; în vreme ce mayaşii au rãmas o bunã bucatã de vreme într-un con de umbrã totalã. Civilizaţia maya a avut un slab ecou asupra vieţii contemporane în general, iar când a fost redescoperitã s-a preferat infuzarea ei în mit, lãsându-se la o parte detaliile istorice în favoarea sondãrii profeţiilor şi complicatelor calendare.
 
Lumea veche nu a avut contact cu mayaşii pânã în 1502, dar o redescoperire treptatã are loc abia începând cu secolul al XIX-lea. Poate cã mayaşii nu au contribuit foarte mult la moştenirea omului modern, dar cu sigurantã cã au inflenţat considerabil imaginaţia culturalã colectivã. Sunt o prezenţã remarcabilã în cartea lui Jared Diamond, “Collapse”, sau în sângerosul film al lui Mel Gibson, “Apocalypto”, opere în care golurile arheologice şi documentare se acoperã cu tot soiul de misticisme şi ideologii mai mult sau mai puţin dubioase. În fond, poate cã nu trecutul aşa cum a fost este important în gândirea şi devenirea noastrã, ci mai degrabã lacunele şi ambiguitãţile istoriei, care ne permit sã ne exersãm logica imaginarului. În ceea ce-I priveşte pe greci, romani sau chinezi, civilizaţiile lor sunt multe prea bine documentate pentru a permite prea multã imaginaţie. În schimb cu mayaşii putem sã jonglãm.
 
Un mit recurent este cel al pacifismului mayaş, cum cã, dincolo de ritualurile sacrificiale destul de brutale, poporul aprecia în mod deosebit pacea. Mitul pacifismului mayaş era ce-i drept un refugiu intelectual atractiv în timpul, sã zicem, rãzboiului din Vietnam, când se sapã de pildã impozanta fortificaţie de la Becan. Rãdãcinile mitului se întind însã prin anii 1880. Mayaşii erau consideraţi un popor deosebit, cu preocupãri creative şi intelectuale, care s-a sustras ciclurilor conflictuale atât de comune în restul lumii. Aceastã viziune extrem de bucolicã şi idealizantã a culminat în anii ’40-50, în perioada postbelicã.
 
Maya devenise o concretizare a miticei Shangri-La portretizate de James Hilton, cimentând imaginarul colectiv, iar arheologii nu s-au strãduit foarte tare sã-l suprime. Datoritã lipsei firii belicoase, mayaşii erau unicat în lumea anticã, în afara evoluţiei culturale mainstream. Aceastã reputaţie a adus şi foloase imediate, crescând fondurile de cercetare.
 
Mitul a luat naştere în ciuda dovezilor destul de consistente în favoarea preferintei mayaşilor pentru violenţã şi rãzboi, şi cu siguranţã cã atunci când i-au întâlnit pe spanioli în secolul al XVI-lea pacea nu a fost o opţiune, conform propriilor tradiţii istoriografice. Din anumite motive, arheologii nu au insistat asupra desfiinţãrii mitului, ba mai mult, au perpetuat un vid informaţional care a condus la ceea ce Schickel numea “reinventarea miticã”. Scrierea maya nu a fost descifratã mai devreme de 1960 şi abia de atunci ideea civlizaţiei paşnice şi misticismul care o învãluia au început a fi combãtute, odatã ce a iesit la ivealã faptul cã vendetele dinastice, distrugerile totale de oraşe şi înrobirea unor populaţii întregi erau practici recurente.
 
Mitul s-a întors la 180 de grade, transformându-i pe mayaşii iubitori de pace în adepţi ai militarismului de tip aztec sau assirian. Şi perspectiva aceasta este dusã uneori la extrem, în momente când lumea contemporanã este ameninţatã de forme sinistre de violenţã. Cel mai probabil, mayaşul de rând se implica rareori în rãzboi şi asista la un numãr redus de sacrificii. Oricum, cert este cã civilizaţia nu mai poate fi oferitã ca exemplu de echilibru politic şi viziunea asupra ei ar trebui un pic restructuratã.
 
Sunt multe probleme care necesitã lãmurire şi care sunt de mult timp în atenţia cercurilor ştiinţifice: care a fost contextul cultural mai larg al apariţiei civilizaţiei maya? Ce factori climatici au favorizat dezvoltarea? Ce ştim despre populaţie, organizare socialã, control politic? Cu ce se fãcea comerţ? Cum se explicã colapsul? Cum i-au perceput spaniolii? Uşor nu se poate rãspunde acestor întrebãri. Norman Yoffee a atras atenţia recent cã modelele evoluţioniste folosite de cãtre antropologi nu sunt tocmai aplicabile, pentru cã forteazã complexele societãţi antice sã intre în categoria de “state” sau “civilizaţii”. Arheologii tind sã eticheteze culturile studiate cu atribute de genul “unitare” sau “grandioase”. Dacã aztecii sau chinezii au avut oraşe şi clase sociale, trebuie sã fi avut şi mayaşii, deşi dovezile sunt adesea controversate sau nonexistente.
 
Când ajung spaniolii în Mezoamerica, gãsesc structuri complexe dominate de regi şi nobili. Fermierii le plãtesc taxe. Familiile puternice ocupã centre politice şi religioase. Templele, palatele, şcolile, monumentele etc. umplu spaţiul cultural. Preoţii deţin cunoaşterea secretã. Negustorii fac comerţ cu sclavi, obsidian, pene, ciocolatã, aur, piei sau jad. În principiu, aceste elemente de bazã se coagulaserã pânã în 1600. la sosirea conquistadorilor trãiau în jur de 600.000 de descendenţi ai mayaşilor din epoca clasicã, rãspândiţi în mici organizaţii prin nordul peninsulei Yucatan. Fiecare era guvernatã de cãtre un şef local numit batab, care avea în subordine câteva sute de subiecţi. Câteodatã aceştia stabileau alianţe sau se rãzboiau, rezultând regate mai mari. Regii aveau titlul de halach uinic şi se înveşmântau uneori dupã moda din epoca clasicã (ajaw). O clasã a nobilimii ereditare (almehenob) domina structurile administrative. Multe dintre aceste trãsãturi erau se pare vechi, dar este greu de determinat mãsura în care erau valabile pentru epoca clasicã. Mayaşii evului mediu erau de exemplu foarte beligeranţi, dar cât de rãzboinici erau strãmoşii lor? În general se aplicã analogia etnoistoricã, de multe ori selectivã şi înşelãtoare.
 
Presupunerile istorice directe sunt într-o anumitã mãsurã valabile, dar nu trebuie sã pierdem din vedere cã vechii mayaşi din nordul peninsulei Yucatan aveau şi matrici culturale distince. Potrivit propriilor istorii, au fost influenţaţi destul de mult de incursiunile mexicane. Liderii secolului al XVI-lea se foloseau de titlul ajaw, dar nu erau regi în sensul clasic. Multe elemente ale epocii clasice au fost respinse: stilul inscripţiilor regale, ceramica policromã foarte elaboratã, calendarul cu duratã lungã. Populaţia din evul mediu era mai scãzutã decât în antichitate, iar instituţiile trebuie sã fi fost şi ele puţin diferite.
 
Este tentant sã ne imaginãm cã vechii mayaşi aveau nobilime ereditarã sau cã posedau sclavi, ca urmaşii lor, cu toate acestea proiecţiile retrospective pot fi foarte eronate. Este ca şi cum am încerca sã înţelegem grecii din epoca bronzului prin prisma informaţiilor despre Athena din epoca lui Pericle. Pânã când nu se va da la ivealã un rezervor arheologic şi epigrafic mai bogat, rãmânem undeva între istorie şi mit.
 
SURSA: Historia.ro

Share