Carte: François Mauriac -

Cartea lui François Mauriac pune mai multe întrebări. A fost sau nu vinovată Térèse? Bertrand e, până la urmă, de admirat, sau de condamnat pentru felul lui de a fi? Cum se poate aprecia comportamentul lui la sfârşitul romanului? O avalanşă de întrebări îţi vin în minte după ce citeşti acest roman. Înseamnă că scriitorul francez şi-a atins scopul.

Publicat în 1927, romanul „Térèse Desqueyroux” s-a bazat pe o ştire publicată într-un ziar despre încercarea de asasinare a soţului de către soţie, folosind arsenicul recomandat pe-atunci în tratamentul Fowler. În romanul lui Mauriac soţul, Bertrand, pentru a evita scandalul mediatic, depune mărturie în favoarea soţiei şi o scapă astfel de detenţie. Calvarul lui Térèse va începe după ce va ajunge acasă. Soţul i-a pregătit un fel de domiciliu forţat, închisă într-o cameră, dar cu vin şi ţigări la discreţie…

“Mirosul de pâine caldă şi de ceaţă nu mai reprezenta pentru ea doar mirosul familiar al orăşelului pe înserate, ci se confunda cu însăşi aroma vieţii care îi fusese în sfârşit redată.

Domnul Larroque, tatăl lui Térèse a avut un motiv întemeiat pentru a-şi salva fiica de puşcărie: vrea să candideze pentru un post de senator.

„ Ce-i păsa lui de starea ei sufletească? Singurul lucru care îl preocupa era faptul că ascensiunea lui către Senat era periclitată, poate chiar compromisă din partea fiicei sale. […] Din fericire, n-o mai chema Larroque, acum poartă numele Desqueyroux”

Térèse se pregăteşte de mult timp pentru explicaţia pe care urma să o dea sotului ei, Bernard Desqueyroux, când se vor întâlni.

„…ar fi vrut să se vadă în camera aceea de la Argelouse şi de câte ori îşi repeta pe drum lămuririle pe care trebuia să i le dea lui Bernard Desqueyroux, bună-oară să nu se teamă să susţină că ea îi vorbise într-o seară de reţeta pe care i-o întinsese un necunoscut, implorând-o să o ducă în locul lui la farmacie , pe motiv că el nu mai îndrăznea să dea ochii cu farmacistul, deoarece îi datora bani…”

Tatăl lui Térèse îşi sfătuieşte fiica să joace rolul soţiei devotate, care face parte dintr-o familie model, pentru a închide definitiv ochii justiţiei şi ai opiniei publice:

„Bătrânului nici nu-i venea să creadă cum de ea nu-şi dădea seama că cea mai mică abatere de la obiceiurile consfinţite prin tradiţie ar fi dus toată familia la pierzanie.

-Am să vă aştept la mine, ca de obicei, joia, când e zi de târg. Şi voi o să veniţi regulat, aşa cum aţi venit întotdeauna.”

„Obrajii supţi, buzele strânse şi fruntea largă, îi dădeau înfăţişarea unei condamnate, şi aşa era – cu toate că oamenii n-o mai considerau vinovată – era condamnată la singurătate pe veci. În fundul acestei caleşti care o zdruncină, pe drumul care taie întunecimea pădurii de pini, tânăra femeie, acum fără mască, îşi mângâie încetişor faţa de condamnată la rug. Care vor fi primele cuvinte ale lui Bernard, a cărui mărturie mincinoasă a salvat-o?”

Térèse nu ştie ce-i va spune lui Bernard, nici măcar pentru ea însăşi, nu găseşte o explicaţie plauzibilă pentru gestul criminal atât de aproape de a-l fi înfăptuit:

„Oare cuvintele pot exprima o asemenea înlănţuire încâlcită de dorinţe, de hotărâri, de acţiuni imprevizibile? Eu nu ştiu ce crimă am comis. N-am vrut s-o săvârşesc pe cea de care sunt acuzată. De fapt, nici nu ştiu ce-am vrut. N-am înţeles niciodată încotro mă mâna forţa aceea oarbă din mine şi din afara mea; doar eu însămi eram îngrozită de tot ceea ce distrugea în calea ei…”

„Destinul nostru, atunci când vrem să-l delimităm, seamănă cu acele plante pe care este cu neputinţă să le smulgi cu toate rădăcinile lor.”

„…pură ca un înger, dar un înger plin de pasiuni, în ciuda părerii profesoarelor, eu sufeream şi îi făceam şi pe alţii să sufere. Mă bucuram de răul pe care îl făceam şi de acela pe care mi-l pricinuiau prietenele mele; era o suferinţă pură, pe care n-o altera nicio remuşcare: atât durerile, cât şi bucuriile se năşteau pe atunci din cele mai inocente plăceri.”

Bernard Desqueyroux, a moştenit de la tatăl său o casă în Argelouse, vecină cu cea a familiei Larroque. Tânărul student al Facultăţii de Drept locuia mai mult la Paris decât pe meleagurile natale. Mama lui Bernard, rămasă văduvă, s-a recăsătorit cu Victor de la Trave, un oarecare, devenit batjocura celor din Saint Clair. Bernard e un om practic. Cel mai bun mod de a spori domeniul familiei era căsătoria cu vecina lui, Térèse Larroque…

La 26 de ani, Bernard se căsătoreşte cu fata „cea mai bogată şi cea mai inteligentă din întreagă regiune a landelor”

Landele sunt nişte plante care se dezvoltă pe soluri sărace. Au apărut spontan în pădurile de pini, după dispariţia erbivorelor din acele locuri.

„…se prefăcea că îl adoră, fiindcă această atitudine îi cerea un efort mai mic decât oricare alta. […] Văzând o astfel de pradă la picioarele sale, tânărul se simţea măgulit, dar nu se mira câtuşi de puţin.”

Térèse s-a măritat cu Bernard pentru a fi mai aproape de sora soţului ei, Anne, dar până la urmă, principalul motiv al mariajului iese foarte limpede in evidenţă:

În mod cert eroina romanului lui François Mauriac nu şi-a iubit soţul. A ştiut să se prefacă. Indiferent unde, indiferent când, în orice condiţii:

„ Nu oricine ştie să mimeze dorinţa, bucuria, oboseala plăcută. Térèse reuşi să joace toate aceste senzaţii, care-i dădeau chiar o satisfactie amară. Térèse descoperea voluptatea aşa cum, privind un peisaj care abia se zăreşte prin ploaie, îţi închipui cum ar putea să arate intr-o zi cu soare.”

Térèse şi Bernard fac parte din lumi diferite. Bernard a părăsit în mod ostentativ sala unde se desfăşura un spectacol de music-hall, care îl indignase.

„Térèse se uită aproape cu admiraţie la el: doar omul acesta pudic era tot acela a cărui laborioasă ingeniozitate nocturnă va fi obligată s-o suporte peste mai puţin de o oră.”

„…după câteva minute, îl simţi rostoglindu-se din nou spre ea, ca şi cum trupul lui veghea, chiar şi atunci; când creierul era adormit şi işi căuta inconştient, până şi în somn, prada obişnuită, îl împinse din nou la o parte cu un gest destul de brutal, care totuşi nu-l trezi…Ah, de l-ar putea îndepărta o dată pentru totdeauna! De l-ar putea azvârli din pat, să-l înghită bezna!”

"Se apucase să numere lunile până la naşterea copilului; ar fi vrut să creadă în Dumnezeu pentru a obţine prin rugăciuni ca acea făptură necunoscută, care încă se confunda cu măruntaiele ei, să nu vină niciodată pe lume.”

Bernard e bolnav de inimă, mai mult închipuit decât în realitate. Soţia îl îngrijeşte, chiar în plină noapte.

„ Térèse aprindea lumânarea, se scula din pat şi-i turna valeriană într-un pahar cu apă. […] Din întâmplare, acest amestec este binefăcător; dar de ce n-ar fi o otravă ucigătoare? Numai moartea aduce adevărata linişte. Cel mai adânc somn e cel veşnic.”

Soţul lui Térèse se tratează pentru boala sa de inimă cu nişte picături, numite „picăturile lui Fowler”. Uneori, uita că le–a luat şi repeta doza, lucru care nu putea să-i facă altceva decât rău. Soţia, cam nefericită în căsnicia ei, după cum se vede, nu-i atrage atenţia asupra pericolului. La pasivitatea doamnei Desqueyroux are o mare contribuţie şi relaţia acesteia cu tânărul şi arătosul Jean Azévédo. Să precizăm că soţii Desqueyroux locuiau într-o casă unde domnea

„…tăcerea de nepătruns de la Argelousse, […] tăcere adevărată, aproape materială, care împresoară casa ca un zid de nepătruns în mijlocul pădurii dese, unde totul este mort, afară de o bufniţă ce sfâşie noaptea cu strigătul ei.”

Eroina lui Mauriac, abia după ce o naşte pe Marie îşi da seama pe deplin că nu mai suportă viaţa alături de soţul ei. Categoric, această femeie suferă de o depresie nervoasă. Ajunge să nu-i mai pese nici de fata ei, nu mai vorbesc de soţ…Pentru ea,

„Bernard reprezenta o relitate îngrozitoare: prin corpolenţa lui, prin vocea lui fonfăită, prin tonul lui categoric, prin mulţumirea de sine pe care o afişa.”

Un incendiu într-o pădure din apropiere îl face pe Bernard să uite că deja şi-a luat doza de picături şi s-o repete. Mai mult, un instinct străin de felul de a fi al lui Térèse, o împinge pe această nefericită fiinţă să-i toarne ea soţului picături din medicamentul prescris de doctor. A repetat gestul de mai multe ori, deşi, prima dată, încercând să se convingă pe ea însăşi, şi-a spus:

„Atunci, la clinică, în momentul când i se adusese la cunoştinţă, cu mii de precauţiuni, că Térèse încercase să-l ucidă, Bernard, fără să facă niciun efort, vădise atâta sânge rece, încât le stârnise admiraţia.”

Din acel moment, Bernard a ştiut ce va avea de făcut: o va izola pe soţia sa de restul oamenilor; pentru aparenţe, vor fi văzuţi împrună duminica la biserică, în rest va trăi în camera ei, într-o casă fără vecini, în afara nesfârşitelor hectare de pini…

„Térèse rămase în picioare lângă fereastră. În depărtare stejarii, ca un zid negru ascundeau pădurea de pini care umpleau aerul nopţii cu mirosul lor de răşină. Copacii aceştia, al căror foşnet asemănător cu un vaier înăbuşit îl ascultă acum, o vor privi impasibili ca nişte temniceri cum lâncezeşte de-a lungul iernilor şi cum se sufocă în timpul verilor fierbinţi; ei vor fi singurii martori ai lungii agonii la care e condamnată.”

„Cu niciun preţ n-ar fi îndrăznit să calce pragul cuiva; ieşea pe uşa din dos, ocolea toate casele şi când auzea în depărtare huruitul unei căruţe, cotea numaidecât pe prima cărare.”

E absolut remarcabil modul cum François Mauriac se pricepe să redea starea de izolare pe care e nevoită s-o suporte personajul principal al romanului său:

„…nu se mai auzi decât ploaia care cădea pe acoperişuri, pe geamurile ude, pe ogoarele pustii, pe landele întinse pe sute de kilometri, pe mlaştini, pe ultimele dune mişcătoare şi pe ocean.”

Starea de izolare o face pe doamna Desqueyroux să caute un refugiu în imaginaţie, acel loc unde nu poate pătrunde nimeni…

„…căuta cu răbdare, sistematic, în trecutul ei chipuri uitate, guri la sărutările cărora râvnise de departe, trupuri neprecise de care se apropiase întâmplător în mulţime şi care făcuseră să-i tresară trupul pe atunci încă pur. Îşi crea o fericire, născocea bucurii pe care nu le cunoscuse, făurindu-şi din vise o dragoste irealizabilă.”

După atâta izolare, apar şi efectele…Începe să stea din ce în ce mai mult timp în frig, în camera ei neîncălzită…

„Şi astfel, pe nesimţite, şi fără să fi urmărit conştientă acest scop, suferinţa devenea pentru ea o ocupaţie şi - cine ştie? - poate chiar singura raţiune de a trăi.”

„ …pe acest trotuar, unde se afla ca pe ţărmul unui fluviu de noroi şi trupuri înghesuite, chiar în clipa când se pregătea să se arunce în el, neştiind dacă trebuie să se zbată sau să se lase târâtă la fund, […] îşi închipuia că s-ar putea întoarce în lumea ei tristă şi misterioasă, închinându-şi toată viaţa meditaţiei propriei desăvârşiri, în liniştea de la Argelousse, atât de propice aventurii spirituale, căutării lui Dumnezeu…”

Şi noi ne căutăm „ meditaţia propriei desăvârşiri”, dar „fluviul de noroi şi de trupuri înghesuite” nu ne lasă…Atunci, ne rămân cărţile, pe care le putem deschide oricând…Doar noi, şi ele…