| CARTE: „Ultimul capitol” de Knut Hamsun |
|
2454 Afişări |
| Scris de Horia Picu |
| Duminică, 25 Noiembrie 2012 09:14 |
|
Primele rânduri ale romanului ne aduc cu picioarele pe pământ. Şederea noastră aici e limitată în timp. Ne luptăm cu ceilalţi, poate ne luptăm mai des cu noi înşine, cu falsa impresie că suntem veşnici şi avem timp pentru toate. Numai că sunt locuri pe lumea asta unde moartea e mai prezentă ca în alte părţi. Ce ziceţi de un sanatoriu, unde sunt internaţi oameni cu fel de fel de boli, mulţi dintre ei chiar cu boli incurabile? Scriitorul norvegian merge pe această idee (a sanatoriului în vârful unui munte), la fel ca Thomas Mann în romanul „Muntele vrăjit”.
“Da, da, suntem hoinari pe Pământ. Cutreierăm drumuri şi pustiuri, uneori ne târâm, alteori mergem drept şi ne călcăm în picioare. Aşa a făcut şi Daniel. Şi el i-a strivit pe alţii şi a fost el însuşi strivit.”
Daniel e un om sănătos. E tânăr, are o casă şi un teren în apropierea sanatoriului, pe vârful muntelui Torahus.
„Daniel era modest şi cuviincios, poate puţin greoi la vorbă şi neglijent la îmbrăcăminte, dar răbdător. Războiul, şi cutremurele ce bântuiau departe, în lumea întreagă, nu-l priveau pe el. Nu citea nimic şi „nu ştergea praful de pe nicio piatră, înainte să se aşeze pe ea”.
Trăieşte izolat într-o casă aflată pe vârful muntelui Torahus din Norvegia. Doreşte să se însoare. „Începu să meargă la biserică şi la licitaţii. Acolo jos avea şi o fată. Era încă tinerel, cu sângele prea iute ca să-şi poată ţine viaţa în buestru. Şi fata aceea îi trebuia tot mai mult.
Acum, să nu vă-nchipuiţi că aleasa inimii e o frumuseţe… „Pe fată o chema Helena. Nu era o cadră; avea faţa plină de coşuri şi pielea îi era palidă, lipsită de sânge. Altminteri era arătoasă şi ştia să asculte atât de drăgălaş când vorbea cu ea.”
Daniel Utby află că altcineva i-a luat-o înainte şi deja la biserică s-a anunţat căsătoria Helenei cu jandarmul din localitate. Toate visele tânărului Daniel se năruiesc. Nu mai are nicidecum, în noile condiţii date, de ce să-şi mărească gospodăria. Le spune amicilor săi: „Dacă vreau să-mi iau un cal? Ce să fac cu el? Ce să fac acum cu toată Torahus?”
Viaţa lui Daniel se schimbă încet-încet după ce în apropiere de terenul lui se construieşte un sanatoriu „pentru bolnavi şi surmenaţi”. Sanatoriul e gata şi-şi poate primi primii oaspeţi. De fapt, bolnavi, care „păreau ca nişte spectre. Umbre. Aproape niciunul nu era sănătos; iată bărbaţi cu nasul albastru, când afară nici măcar nu era frig, sau copii umblând cu genunchii dezgoliţi, când începea să se răcorească de-a binelea. Iată şi femei care ţipau isteric, dacă le intra o furnică în mânecă.”
Între oaspeţii sanatoriului încep să se formeze relaţii mai strânse. Domnul Fleming, un aristocrat „finlandez care purta un nume străvechi”, stătea la audiţiile muzicale lângă domnişoara Julie d’Espard, o franţuzoaică hotărâtă să-i atragă atenţia asupra ei. Plimbările lungi în aerul rece al muntelui nu sunt recomandate lui Fleming. De altfel bolnavii internaţi la Torahus trebuie să respecte tot felul de restricţii. Doctorul îi recomandă finlandezului să facă plimbări ziua, când e mai cald. Bolnavul întreabă: „Ei bine, dar la ce bun toate astea, de ce îmi mai prelungiţi agonia asta stupidă? Întrebă Fleming pălind din cauza frigului de dimineaţă şi a deznădejdii. Priviţi-mi unghiile, cât sunt de vinete!”
Doctorul încearcă să-l convingă pe pacient că n-are nimic grav, atât timp cât nu scuipă sânge. Un sprijin moral deosebit primeşte Fleming din partea domnişoarei d’Espard, cu care bolnavul de plămâni se plimbă . „Este atât de veselă şi de curajoasă, un adevărat sprijin moral. Discutăm o grămadă de lucruri, îi povestesc despre casa mea…”
Nişte picături recomandate de doctor şi promisunea că boala nu-i gravă, îl fac pe bolnav să se simtă deja mai bine. Dar, „…doctorul avea dreptate, domnul Fleming fusese bine înzestrat de la natură. Acum însă, aceasta părea să-şi fi luat înapoi promisiunile făcute cândva. Era o jale să vezi un bărbat tânăr ofilindu-se pe zi ce trece.”
Knut Hamsun prezintă, rând pe rând, toate personajele romanului său. La Torahus soseşte soţia unui ministru englez. „Era o femeie trecută de prima tinereţe , despărţită de soţul ei, având încă rezerve de seducţie nefolosite.” La sanatoriul din munţi erau internaţi oameni cu boli cât se poate de diverse: „Unul suferea de stomac şi lua pilule la toate mesele, altul avea gută, un al treilea plăgi pe obraz, altul scuipa sânge. Când ieşeau la plimbare, fiecare se echipa după boala de care suferea. Unii îşi oblojeau pieptul, alţii spatele, alţii picioarele, unii purtau şaluri şi blănuri, alţii purtau apărătoare negre pentru urechi, sau ochelari fumurii şi albaştri. Toţi se îngrijeau, niciunul nu voia să moară.”
Printre toţi bolnavii care ar fi făcut orice ca să trăiască, era unul care voia neapărat să moară. De aceea i se spunea „Sinucigaşul”. Doar modul cum ar fi fost cel mai nimerit să-şi pună capăt zilelor era ceea ce-l ţinea încă în viaţă. „Caut o formă adecvată, întelegeţi? Doar nu o să-mi iau viaţa aşa, oricum. […] V-a trecut vreodată prin cap că sinuciderea ar putea dezonora moartea?”
Sinucigaşul are un partener de discuţii şi de plimbări, un tânăr cu nişte eczeme foarte urâte pe faţă, pe nume Moss. „Ei erau, din păcate, cel mai puţin agreaţi; primul pentru ce avea pe dinăuntru, cel de-al doilea pentru ceea ce avea pe dinafară.”
Scriitorul norvegian (1859-1952) plasează acţiunea romanului său într-o perioadă în care criteriile estetice erau puţin diferite de cele cu care suntem azi de acord. Spune despre o femeie internată în sanatoriu: „Doamna Ruben apăru pe verandă. Căută cel mai încăpător scaun de paie şi se aşeză comod în el. În Algeria ar fi fost frumuseţea întruchipată. Avea nişte ochi fermecători şi era anormal de grasă. Degetele ei groase şi cafenii încărcate de inele parcă nu aveau oase.”
Cu altă ocazie, scriitorul spune despre doamna Ruben: „…se ridică, imensă şi astmatică, şi se îndreptă spre uşă. Era atât de grasă încât se legăna pe picioare ca o gâscă. Când cobora scara respira greu, de parcă ar fi suit-o.”
Domnul Fleming şi domnişoara d’Espard se plimbă împreună. De obicei, plimbându-se, ajung la stâna lui Daniel. Lui Fleming „Îi plăcea acolo la stână, coşmelia aceea atât de mică şi neînsemnată. Trebuia să te apleci când intrai pe uşă.[…] Vorbeau unii cu alţii. O pălăvrăgeală naivă şi binefăcătoare despre viaţă.[...] Ce deosebire faţă de noaptea trecută, când nu putea dormi din cauza întrebărilor chinuitoare. Încotro duce drumul? Nicăieri. Dar încotro întoarcerea? Nicăieri.”
Se întâmpla ca la stâna lui Daniel, Fleming să fie singur, cu gândurile sale. Vrea să stea la o masă în casa lui Daniel şi să scie acasă. „Rămas singur, […] plânge, devine sentimental; se simte sfârşit, bolnav şi epuizat de nesomn. Este el ce stă acum, aici? Înseamnă că l-a mânat un instinct sigur departe de oameni, de clădirile impunătoare, de civilizaţie, înapoi în ascunzătoarea din peşteră. Aici este vindecarea, chiar în aerul acestei odăi, bacterii binefăcătoare veghează în aceşti pereţi bătrâni, cine mai ştie, un somnifer blând, un ferment vindecător, globule roşii, sănătate şi viaţă.”
Domnişoara d’Espard iese de multe ori cu Daniel în curte, care repară gardurile şi vorbeşte despre acest lucru cu mândria omului care ştie că se pricepe la ceva. „O lasă să înţeleagă că nu există nici un bărbat jos în sat de la care ar mai putea invăţa ceva în rosturile stânei. Vrea şi el să arate că ştie ceva. Nu lucruri atât de alese ca ei, nici vorbă, dar în treburile care-l privesc pe el, apoi acolo nu-l întrece nimeni.”
Sinucigaşul (l-am cunoscut deja), „ cu toate ieşirile lui, era un om minunat. Dacă avea un secret, făcea totul să şi-l apere. Nu dorea câtuşi de puţin să pară împovărat de un destin tragic.”
Destinul lui tragic era legat de o femeie. Vom vedea asta imediat. Cert e că e un om bun. Şi de asemenea, un tată bun…În discuţiile cu Moss, ajunge şi la acest punct sensibil: „…un copil, băiat sau fetiţă, să zicem fetiţă. Când are trei luni…să nu-mi spuneţi că, dacă aţi fi văzut-o, n-ati fi găsit-o minunată.[…] Copilul e aici şi vă strânge degetul, cât poate de tare şi nu-i dă drumul. Credeţi că dumneavoastră aţi fi în stare să-i daţi drumul?”
Cu alt prilej, scriitorul accentuează bunătatea celui care voia să încheie socotelile cu lumea aceasta, spunându-ne că „Sinucigaşul a primit de acasă un palton şi o pelerină. Cum nu avea nevoie de amândouă, îi dădu pelerina lui Moss. El nu avea nimic gros de îmbrăcat pe deasupra.”
Moss şi sinucigaşul „se certau ca să-şi dea iluzia că există. Cu timpul certrile apăreau de parcă ar fi fost stabilite dinainte. Unul avea o suferinţă psihică, celălalt îşi purta boala în carne, o boală de piele. Nici unul, nici altul nu aveau tinereţe.”
Lucrurile încep să ia o întorsătură neaşteptată. Se află că domnul Fleming a delapidat o sumă de bani de la o bancă din Finlanda şi poliţia ajunge la sanatoriul de pe Torahus în căutarea lui. Domişoara d’ Espard îl vede pe Daniel cu ochi din ce in ce mai interesaţi. Înţelege că a se muta definitiv în locuinţa vânjosului ei prieten e un mare avantaj pentru ea. „Se aflase în pragul disperării, hărţuită şi dezorientată şi iată că un bărbat tânăr îi oferă un cămin şi o viată de familie. Nici nu spera mai mult. Bineînţeles, ceea ce o făcuse să ia această hotărâre fusese, în primul rând, necesitatea.”
O discuţie dintre sinucigaş şi domnişoara d’Espard lămureşte titlul romanului scris de norvegianul Knut Hamsun: „…mergem o zi, apoi o noapte şi, în sfârşit, în zorii zilei următoare, a sosit ora in care vom fi ucişi cu gravitate şi bunăvoinţă. Acesta este romanul vieţii, al cărei ultim capitol e moartea. Nu suntem decât un bidon de benzină care aşteaptă chibritul şi după explozie, iată, zăcem liniştiţi, mai liniştiţi decât moartea. Am murit. Bineînţeles, încercăm să ne opunem, călătorim încoace şi încolo. Aşa evadăm, cum vrei să faceţi dumneavoastră acum, domnişoară d’Espard, aşa plecăm în altă parte, de parcă ar avea vreun rost!”
Citez încă puţin din acest monolog al sinucigaşului, pe care-l consider punctul culminant al întregului roman: „Când ne apare moartea-n prag, ne ridicăm în picioare şi ne împotrivim cu toate forţele. Iar când ne prinde în braţe ne dăm furia pe faţă- ne luăm la bătaie. Pe urmă suntem îngropaţi. De ce? Moartea se îngrijeşte de sănătatea celor rămaşi în viaţă!”
Domnul Moss (sinucigaşul) are şi cu doctorul sanatoriului o discuţie interesantă despre raportul viaţă - moarte: „ Când o să murim, vor veni alţii după noi. Şi ce rost mai are atunci totul? - Totul este ordinea, viaţa, aşa este de când lumea. - Nu, totul este moartea, spuse sinucigaşul.”
Un punct de vedere cam lugubru… Spre sfârşitul romanului reapare domnul Fleming, cel care delapidase o sumă de bani dintr-o bancă. Daniel Utby vede nişte scene amoroase între Fleming şi domnişoara d’Espard, care nu-i cad deloc bine. Îl împuşcă pe rivalul său , apoi se ascunde prin munţi pentru a scăpa de urmărirea autorităţilor. La sanatoriu vin soţia şi fiica sinucigaşului. „…după cincisprezece luni de tăcere, fără un cuvânt, fără o urare de Crăciun! I-o fi fost mai uşor să facă atâta drum decât să-mi scrie.”
Soţia sinucigaşului moare într-un incendiu izbucnit la sanatoriu, iar sinucigaşul renunţă la macabrul său gând. Are de-acum încolo o mare responsabilitae: să-şi crească fetiţa, Leonora. „Bărbatul o ia prin pădure. Ajunge la copacul de care atârna o funie. Trece pe lângă el, mai departe, dispare. Domnişoara d’Espard l-a urmărit cu privirea până nu l-a mai văzut. Apoi s-a întors la rufele ei.„
Important e ca şi noi să facem la fel: să mergem mai departe, până într-o zi când nici pe noi nimeni n-o să ne mai vadă. Atunci…Pentru că orice-am face, „suntem hoinari pe Pământ”… |
| Ultima actualizare Duminică, 25 Noiembrie 2012 09:19 |
