Omul…Atât de bun câteodată, atât de …inuman altădată…Antoine de Saint Exupéry spunea despre beduinul care l-a salvat din deşert:
“Cât despre tine, care ne salvezi, beduinule din Libia, tu te vei şterge totuşi pentru totdeauna din memoria mea. Nu-mi voi aminti niciodată de chipul tău. Tu eşti Omul şi-mi apari purtând chipul tuturor oamenilor deodată. Tu eşti fratele cel iubit. Şi, la rândul meu, te voi recunoaşte în toţi oamenii.”

Oare ce-ar fi spus Sarah, fetiţa de zece ani care alături de familia ei şi de alte milioane de oameni a cunoscut omul-bestie, omul robot, executant zelos al unor ordine primite de la nişte creaturi care semănau cu oamenii…?
Nu ştim asta.
Am citit povestea tristei ei vieţi scrisă de Tatiana de Rosnay şi cu siguranţă pentru Sarah omul a însemnat în iulie 1942 altceva…

În 16-17 iulie 1942, 2916 femei, 1129 bărbaţi şi atenţie!, 4115 copii! au fost închişi în condiţii inumane la Velodrome d’Hiver, din Paris, şi trimişi de-acolo spre lagărele de exterminare!
Povestea vieţii lui Sarah a fost descoperită de o ziaristă americană, Julie Jarmond, care lucra pentru ziarul „Seine Scenes”. Ea era măritată cu un francez şi locuia la Paris. Julie trebuie să scrie un articol despre momentul şi locul mai inainte amintite.
Sarah, fetiţa evreică de zece ani este arestată împreună cu părinţii ei şi dusă împreună cu familia şi cu multe alte mii de oameni fără vină  în locul de care francezii se ruşinează şi azi, la Velodrome d’Hiver.
Sarah, înainte de a fi luată din apartament, are grijă, aşa cum înţelege ea, la frageda ei vârstă, de fratele ei mai mic şi îl încuie în dulap, cu gândul că se va întoarce in curând acasă şi-l va scoate din ascunzătoarea secretă.
“Fetiţa îşi strecură mâna în cea  a tatălui. Era în siguranţă acum, îşi zicea ea. Era în siguranţă, cu mama şi cu tatăl ei. Toate astea nu aveau să dureze mult. Doar era poliţia franceză, nu nemţii. Nimeni nu avea să le facă vreun rău.”

În acele două zile din iulie 1942, evreii din Paris au fost dusi la  Velodrome d’Hiver de poliţia franceză, nu de nemţi! Poliţistii francezi au dat dovadă de un remarcabil „exces de zel”. Au închis în velodrom foarte mulţi copii, unii foarte mici şi sigur cu toţii fără nicio vină.
„fetiţa căuta iarăşi uniformele verzi-cenuşii, limba aspră, guturală, de care ajunsese să se teamă. Dar aceştia nu erau decât poliţişti. Poliţişti francezi.”

 Francezii „civili” au privit cu pasivitate ceea ce se întâmpla. Puţini au avut curajul să vocifereze…Nu spun că sunt de condamnat. Spun şi subliniez asta, asta e firea umană, în general…
„Nu puteţi să faceţi aşa ceva, continuă vecinul. Sunt oameni buni şi cinstiţi! Dar fetiţa observă că nimeni nu se mişca, nimeni nu zicea nimic. Stăteau, pur şi simplu, şi se uitau.”

În acest timp,
„Tatăl ei se aplecă spre ea. Bărbia lui ţepoasă îi gâdila urechea. Îi rosti numele. Unde era fratele ei? Ea îi arătă cheia. Frăţiorul ei era in siguranţă, ascuns în dulapul lor secret, şopti ea, mândră de sine. O să fie în siguranţă.”

Până la Vel d’Hiv, nefericiţii oameni sunt duşi cu autobuzele.
„Prin geamul prăfuit al autobuzului, îl recunoscu pe unul dintre ei, poliţistul tânăr, roşcat care o ajutase de multe ori să traverseze strada în drum spre casă, de la şcoală. Când ochii li se întâlniră, el îşi feri rapid privirea, părând stânjenit, aproape enervat. Fetiţă se întrebă de ce.”

Personajul principal al romanului scriitoarei Tatiana de Rosnay încearcă să înţeleagă ce se petrece. Ştie, dar are nevoie de confirmarea tatălui ei:
„Puse mâna pe steaua galbenă cusută pe bluza ei.
- E din cauza asta, nu-i aşa? spuse ea. Toată lumea de aici are una.
Tatăl ei zâmbi - un zâmbet trist, patetic.
- Da, zise el. Din cauza asta.”

În investigaţiile făcute de ziaristă pentru un articol într-o revistă cu ocazia comemorării a şaizeci de ani de tragicul eveniment, un mare ajutor vine din partea lui Franck Lévy, care  a fondat una dintre cele mai mari asociaţii care să-i ajute pe evrei să-şi găsească familiile după Holocaust.

La Vel d’Hiv,
„Fuseseră peste patru mii de copii evrei închişi, cu vârste cuprinse între doi şi doisprezece ani. Majoritatea erau francezi, născuţi în Franţa. Niciunul nu se întorsese de la Auschwitz[…] Erau prea puţine toalete pentru o asemenea mulţime şi în curând deveniră nefuncţionale. Fetiţa trebuise să se ghemuiască lângă perete ca să se uşureze, luptându-se cu nevoia copleşitoare de a vomita, astupându-şi gura cu mâna. Oamenii îşi făceau nevoile pe unde apucau, ruşinaţi, înfrânţi, ghemuindu-se ca animalele pe podeaua mizerabilă.[…] Fetiţa văzu o femeie in vârstă, respectabilă, ascunzându-se după haina soţului ei.[…] Un bătrân se prăbuşi brusc, pe solul prăfuit. Chipul lui albăstrui se contorsiona şi tresărea . Nimeni nu se mişcă.”

Disperaţi, oamenii închişi în velodrom încep să se sinucidă.
„Femeia sărise, ţinându-şi strâns în braţe copilul, de pe cea mai înaltă balustradă. De unde stătea, fetiţa putea să vadă  trupul dislocat al femeii, craniul însângerat al copilului, crăpat ca o roşie coaptă. Fetiţa lăsă capul în jos şi plânse.”

În situaţia cumplit de grea în care ea şi familia ei se găsea, mai puţin fratele rămas închis în dulap, fetiţa încearcă să se folosească de poveţele primite de la cei mari cu puţin timp în urmă:
„gândeşte-te la lucruri frumoase, gândeşte-te la toate lucrurile care îţi plac, la toate lucrurile care te fac fericită, […] când mama ei o dusese la coafor şi toată lumea îi lăudase părul bogat, de culoarea mierii; o să fii mândră mai târziu de părul tău, ma petite!”

Alt moment de care fetiţa încearcă să-şi amintească a fost când a împlinit zece ani şi părinţii i-au cumpărat un ceas :
„ticăitul discret al ceasului o fascinase. Fusese atât de mândră! Dar maman îi spusese să nu-l poarte la şcoală. Putea să-l spargă sau să-l piardă. Numai prietena ei Armelle îl văzuse. Şi fusese atât de geloasă!”

Dar Armelle nu era cu ea acum, la Vélodrome d’Hiver, într-un spaţiu atât de mic pentru atâtea mii de oameni…
„Îi era dor de Armelle, dorea ca Armelle să fi fost cu ea acum, s-o ţină de mână şi să-i spună să nu se teamă. Îi era dor de pistruii lui Armelle şi de ochii ei verzi şi poznaşi, de zâmbetul ei insolent.”

Fetiţa îşi aminteşte de o vacanţă la ţară, lângă un râu.
„…apa fusese atât de mângâietoare şi plăcută pe pielea ei! Pe malul apei, fratele ei se dezlănţuise, bucuros şi fericit. Pe atunci era micuţ, doar un bebeluş. Ea îşi petrecuse întreaga zi alergând după el, în vreme ce el aluneca şi chiuia pe malul noroios. Iar maman şi papa arătau atât de liniştiţi, de tineri şi de îndrăgostiţi[…].”

Din plăcutele clipe ale trecutului, fata se trezeşte în infernul din velodrom. O vede pe mama ei vorbind cu o vecină , Eva, care avea patru copii.
„Chipul Evei, la fel ca al mamei ei, părea tras şi îmbătrânit. Cum de îmbătrâniseră aşa, peste noapte? se întreba ea.”

Fetiţa se gândeşte la nedreptatea care i s-a făcut ei şi tutror celor închişi în velodrom.
„De ce i se întâmplase ei asta? Ce făcuse ea, sau părinţii ei, ca să merite aşa ceva? De ce era atât de îngrozitor să fii evreu? De ce erau evreii trataţi în felul ăsta?”
„Îşi aminti de prima zi când purtase steaua la şcoală, de momentul când intrase în clasă şi toate privirile se îndreptară spre ea. O stea galbenă, mare cât palma tatălui ei, pe pieptul ei micuţ. Armelle purta şi ea una. Asta o făcea să se simtă puţin mai bine. În pauză toate fetele cu stele se strângeau împreună. Erau arătate cu degetul de ceilalţi elevi, de toţi cei care obişnuiau să le fie prieteni.”

Cinismul autorităţilor franceze implicate în acest afront adus demnităţii umane n-a cunoscut  limite. Numele de cod al acţiunii de la Vélodrome d’Hiver a fost… „Vânt de primăvară”!…

Când a venit momentul părăsirii velodromului spre o destinaţie necunoscută,
„Fetiţa observă că toţi se miscau greoi, dureros. Chiar şi copiii şontâcăiau ca nişte bătrâni, cu spatele încovoiat, cu capul în pământ. Se întreba unde se duceau. Ar fi vrut să-l întrebe pe tatăl ei, dar chipul lui slab, închis în sine, îi arăta că nu avea să primească niciun răspuns. Va putea merge să-l elibereze pe fratele ei?”

Nici vorbă să-şi vadă fratele. Merg cu toţii înghesuiţi în vagoane pentru animale, spre Auschwitz…În gara de unde au plecat, fetiţa vede pe peron o altă fetiţă, cam de vârsta ei, frumos îmbrăcată, curată, aranjată, aşa cum fusese şi ea înainte să „bată vântul de primăvară”…Privirile celor două fete se întâlnesc pentru puţin timp.
„Fetiţa din tren ştia că faţa ei plină de lacrimi era neagră de murdărie, şi părul unsuros. Dar nu îşi plecă ruşinată capul. Rămase dreaptă, cu bărbia ridicată. Îşi şterse lacrimile.”

În lagăr, fetiţa vede schimbarea bruscă a chipului mamei sale.
„Se întoarse la mama ei şi-i privi chipul tras şi palid. Dispăruse femeia fericită şi iubitoare. Cea care avea miros cald, liniştitor de mamă: de mâncare delicioasă, săpun proaspăt, haine curate. Cea cu zâmbet molipsitor. Această femeie dispăruse puţin câte puţin. Se emaciase, era palidă, nu zâmbea şi nici nu mai râdea vreodată. Avea un miros rânced, amar. Părul îi era uscat şi fragil, vârstat cu cenuşiu.”

Fetiţa vede schimbări mari şi asupra ei însăşi. Se dezumanizează, şi nu din vina ei:
„…se simţea de parcă ar fi devenit altcineva. Cineva dur şi necioplit şi sălbatic. Uneori se lupta cu ceilalţi copii, cei care încercau să-i ia bucata veche de pâine pe care o găsise. Îi înjura, îi lovea. Se simţea periculoasă, sălbatică.”

Sarah reuşeşte să scape din lagăr, cu mare noroc, pentru că poliţistul din Paris care o ajuta să traverseze câteodată strada aglomerată, era unul din paznicii lagărului…
Acum, după o luptă cu sine însuşi, e de acord să nu observe evadarea celor două fetiţe printr-o spărtură în gardul din sârmă ghimpată al lagărului. Cealaltă fată, Rachel, e cea care a avut curajul acestei acţiuni.
„Bărbatul mai aruncă o privire peste umăr. Părea foarte tulburat. Din nou, fetiţa observă expresia ciudată de pe chipul lui, cea pe care o zărise şi in ziua raziei. Un amestec de milă, ruşine şi furie.”

Cred că furia cea mai sălbatică  o poate simţi un om faţă de propria lui persoană. Şi asta se întâmplă când trebuie să lupte cu propria conştiinţă şi cu simţul datoriei îndeplinite cu orice preţ.

Cele două fete ajung la o fermă.
„În faţă casei, observară un coteţ de câine gol. Se strecurară înăuntru. Era cald şi curat şi se simţea un miros liniştitor, de animal. Văzură un os vechi şi un bol cu apă. Băură apa[…].”

Oare prin ce şi câte suferinţe trebuie să treacă un om pentru a percepe un miros de animal ca fiind liniştitor? Cât de însetat trebuie să fii ca să bei apa din acelaşi bol cu un câine?
Investigaţiile ziaristei Julia Jarmond dezvăluie faptul că naziştii au cerut deportarea doar a adulţilor, nicidecum a copiilor. Franck Lévy îi spune acest lucru, şi completează: copiii, deja separaţi de părinţii lor, au fost trimişi în lagăre în trenuri laolaltă cu adulţi care le erau necunoscuţi, pentru a crea în opinia publică impresia că familii întregi sunt duse în locuri de muncă forţată.

Franck Lévy spune ziaristei numele celor trei evrei a căror saga a făcut un roman care azi, ne provoacă atâtea emoţii, atâtea empatii, care cu greu pot fi transpuse în comentarii:
Wladyslaw Starzynski- tata, Rywka Starzynski-mama şi Sirka, în ebraică, sau Sarah- fata supravieţuitoare a nesăbuinţei omului care se trezeşte cu puterea în mână.
Julie Jarmond află de la  Franck Lévy că familia ei – partea franceză - a locuit după război în apartamentul familiei Starzynski. La nedumerirea, chiar indignarea Juliei, cum a putut cineva să mai locuiască acolo unde fratele mai mic al lui Sarah a fost găsit după un timp mult prea lung pentru supravieţuire, răspunsul celui care a fondat o mare asociaţie care avea menirea să găsească supravieţuitorii Holocaustului, este o lecţie de umanism pentru noi toţi. E o lecţie de umanism pe care nu mulţi ar fi in stare să o ofere celorlalţi în condiţii similare anilor războiului mondial!
„Într-adevăr, a existat multă indiferenţă din partea parizienilor, dar nu uitaţi că Parisul era ocupat. Oamenii se temeau pentru vieţile lor. Acelea erau vremuri foarte diferite.”

Sarah găseşte un bun refugiu în casa fermierilor francezi, care o îngrijesc ca pe propriul lor copil.
„…stătea pe pat, întinsă pe spate, şi asculta tăcerea bătrânei case. Atât de multe întrebări, şi niciun răspuns. Tatăl ei obişnuia să-i lămurească toate nedumeririle. De ce cerul e albastru, din ce sunt făcuţi norii şi cum vin bebeluşii pe lume. Dar îşi aminti că, în ultima vreme, tatăl ei nu-i mai răspundea la întrebări aşa cum făcea altădată. La întrebările ei despre steaua galbenă, despre faptul că nu mai putea să meargă la cinema sau la ştrand.”

La aceste întrebări, tatăl lui Sarah nu putea răspunde, pentru ca tot ce se întâmpla era dincolo de omenesc! Sarah întreba şi nu primea răspuns.
„Dar ştia că o auzise.”

Cine ar putea să răspundă AZI, ce-a fost ATUNCI?...Cum să explici, nu unui copil, ci oamenilor mari că nebunia e o boală molipsitoare?
Sarah, împreună cu binefăcătorii ei francezi, ajunge, în sfârşit, la locuinţa din Paris, dornică să-şi salveze fratele încuiat în dulap. În tot acest timp, fetiţa nu s-a despărţit de cheia dulapului unde-şi închisese fratele, cu dorinţa de a-l scăpa astfel de prigoana autorităţilor anului 1942 şi a altor câţiva după aceea. Prea târziu…
„În fundul dulapului zări un ghemotoc mic şi nemişcat, un trup încovrigat, apoi chipul micuţ şi iubit, acum înnegrit, de nerecunoscut. Se prăbuşi din nou în genunchi şi începu să urle din toate puterile, urlă după mama ei, după tatăl ei, după Michel.”

Ziarista află de la cei mutaţi în apartamentul lui Sarah cum au fost priviţi după ce fetiţa şi-a găsit fratele mort în dulap.
„Ne ura. Ne detesta. În ochii ei, noi eram responsabili. Noi eram criminalii. Ne mutaserăm în casa ei. Îl lăsasem să moară pe fratele ei. Ochii ei… Atâta ură, durere, disperare. Ochii unei femei pe chipul unei fetiţe de zece ani.”

Anii duri ai războiului au trecut, şi iat-o pe Sarah, in 1950, în Statele Unite, într-o poză, pe plajă.
„Sarah era învăluită de o tristeţe palpabilă. Bucuria îi dispăruse de pe chip. Nu mai era un copil, ci o tânără zveltă de vreo optsprezece ani. Aceiaşi ochi trişti, în ciuda zâmbetului.”

Sarah merge în fiecare săptămână la cimitir, la fratele ei.
„stă în mijlocul pietrei funerare şi rămâne nemişcată. Poate sta acolo ore întregi, ţinând în mână cheia de alamă pe care o poartă întotdeauna cu ea. Cheia de la dulapul unde a murit sărmanul băieţel. Când se întoarce acasă, chipul îi este închis şi rece.”

Julie pleacă din Paris, revine definitiv în Statele Unite, şi divorţează de Bertrand, soţul ei francez. Motivul divorţului: Julie vrea să păstreze copilul care este în pântecele ei, soţul nu, considerându-se prea bătrân pentru a creşte încă un copil la aproape cincizeci de ani. 
Ziarista naşte o fetiţă care primeşte numele Sarah, în amintirea celeilalte, care, nemaiputând îndura amintirile trecutului, se sinucide la vârsta de patruzeci de ani, intrând cu maşina într-un pom…
„Nu exista alt nume pentru fetiţa mea. Era Sarah. Sarah a mea. Un ecou al celeilalte, cealaltă Sarah, fetiţa cu steaua galbenă care îmi schimbase viaţa.”

Julia Jarmond se mai gândeşte la cele ce-au fost…
„Mă întrebam cine locuia acum în apartamentul din rue de Saintonge, cine stătea la ferastra care dădea spre curtea umbrită, cine îşi trecea palma peste poliţa de marmură a şemineului.”

Dar peste această tristă pagină de istorie a oamenilor de-atunci, de-acum şi din totdeauna, cine poate trece cu palma? Sarah, eşti un simbol atât de viu, încât nimeni nu te poate uita!