| CARTE: „Deşertul tătarilor” de Dino Buzzati |
|
4477 Afişări |
| Scris de Horia Picu |
| Duminică, 14 Octombrie 2012 07:13 |
|
„Deşertul tătarilor” e una din acele cărţi care-ţi lasă urme adânci în suflet… Cum ar putea să nu fie aşa, din moment ce Dino Buzzati ne reaminteşte că orice am face, finalul e acelaşi…Câte speranţe la început de drum, ce dezamăgire la sfârşitul lui… Tânărul locotenent Giovanni Drogo pleacă în munţi, la Fortăreaţa Bastiani, prima sa garnizoană. Se îndepărtează din ce în ce mai mult de localitatea natală, cu nostalgia specifică unui asemenea moment. „Văzu de departe propria-i casă. Recunoscu ferestrele odăii sale.[…] aveau să pună drugul la obloane. Vreme de luni şi luni, nimeni n-avea să mai pătrundă acolo, în afară de praful neobosit, iar în zilele însorite, palide dâre de lumină.”
La mare depărtare începe să se întrevadă silueta Fortăreţei Bastiani. “Giovanni Drogo zări atunci o stâncă golaşă, iar in vârful ei o dungă regulată şi geometrică de un galben-închis cu totul neobişnuit: silueta Fortăreţei.” In acele momente, “Fortăreaţa îi părea una din acele lumi necunoscute căreia nu se gândise niciodată că i-ar putea aparţine, nu pentru că i s-ar fi părut respingătoare, ci pentru că era neverosimil de departe de viaţa sa obişnuită.”
Ajuns în fortăreaţă, Drogo constată că “toţi cei aflaţi acolo păreau să fi uitat că undeva pe lume existau flori, femei surâzătoare, case vesele şi primitoare. Absolut totul în Fortăreaţă era o renunţare, dar pentru cine, în numele cărei fericiri misterioase?”
Primul impuls al tânărului ofiţer ajuns în Fortăreaţă este să renunţe la tot şi să se întoarcă printre concetăţenii săi, de unde a venit. „Aproape că-i era ruşine de temerile ce-l stăpâniseră la sosire. Oare el nu putea să fie la înălţimea celorlalţi?O plecare imediată – se gândea acum - putea să echivaleze cu recunoaşterea unei inferiorităţi. Astfel, amorul propriu lupta împotriva dorinţei de a se reîntoarce la obişnuita existenţă, legată de familie.”
Totuşi, Giovanni nu se împacă prea uşor cu noua sa existenţă. De multe ori lasă impresia că ar căuta ceva „printre propriile gânduri”
Singurătatea personajului lui Buzzati e din ce în ce mai apăsătoare. Prima noapte petrecută singur, în camera sa din Fortăreaţă, trece greu: „Probabil că în întreaga lume nu se afla nicio singură fiinţă care să se gândească la Drogo; fiecare îşi are propriile sale griji, fiecare abia are timp şi putere pentru sine; probabil că până şi mama lui, chiar ea, în clipa asta avea cu totul alte preocupări.”
Fortăreaţa Bastiani, e plasată de autor la graniţă, la miazănoapte. Mai departe, era o „întindere pustie, pe care oamenii n-o străbătuseră niciodată. Nicicând nu veniseră duşmani dintr-acolo, nicicând nu fusese vreo bătălie, nu se întâmplase niciodată nimic.”
Tinutul acela e „Deşertul tătarilor” Din momentul primei nopţi petrecute în Fortăreaţă, începe pentru Giovanni „…ireparabila fugă a timpului. Până atunci el păşise înainte, pe drumul primei tinereţi lipsite de orice griji, un drum care, cât suntem copii ne pare fără de sfârşit şi pe care unii alunecă lent, cu paşi uşori. Mergem fără grabă, privind cu interes în jurul nostru, nu avem niciun motiv să ne zorim. Oamenii mari ne salută binevoitori şi ne fac semn arătând spre orizont, cu un surâs plin de îngăduinţă. Savurăm dinainte apropierea lucrurilor minunate care ne aşteaptă ceva mai încolo; nu se văd încă, dar e sigur, absolut sigur că într-o zi vor ajunge la ele. […] Dar, la un moment dat, aproape instinctiv, ne întoarcem privirile înapoi şi vedem că în spatele nostru s-a înălţat un grilaj, zăgăzuind drumul întoarcerii. Atunci simţim că ceva s-a schimbat, soarele nu mai pare neclintit pe boltă, ci se mişcă cu repeziciune. Atunci înţelegi că timpul trece şi că drumul va trebui să se sfârşească într-o zi.”
Drogo îşi intuieşte viitorul: „Până la urmă Drogo va rămâne absolut singur , iar la orizont, iată, va apărea ţărmul unei nesfârşite mări imobile, de culoarea plumbului.[…] ceea ce era bun a rămas de mult în urmă, foarte departe, şi el a trecut pe lângă fericire fără să ştie.”
Locotenentul ajuns de puţin timp în Fortăreaţă, încearcă orice pentru a scăpa de-acolo. Chiar şi o rezolvare de la doctor ar fi bună. Doctorul e descris în câteva cuvinte de scriitor, dar suficiente pentru a încerca să ne dăm seama cine era doctorul Ferdinando Rovina: „…o faţă flască şi inteligentă, pe care se citea o oboseală resemnată.”
Totuşi, tinereţea locotenentului Drogo îl determină să gândească aşa cum gândeşte orice tânăr: „”Cât timp mai am înainte!”se gândea. Şi totuşi, auzise spunându-se că există oameni care, la un moment dat (părea atât de straniu!), se pregăteau să aştepte moartea, acest fenomen atât de binecunoscut şi absurd, care nu putea să aibă nicio legătură cu el.”
Giovanni Drogo crede ( toţi tinerii cred la fel…) că timpul trece iremediabil peste obiecte şi oameni, dar peste el, nu… „Fluviul timpului trecea peste Fortăreaţă, coşcovea zidurile, târa la vale praf şi bucăţi de piatră, rodea treptele şi grilajele de fier, dar peste Drogo trecea în zadar; nu izbutise încă să-l atragă în goana sa.”
Fortăreaţa Bastiani e locul unde , de fapt, niciodată nu se întâmplă nimic. Mulţi din cei care ajung acolo îşi imaginează lupte, duşmani care-i atacă, cu alte cuvinte, apare nevoia omului de a se şti util. Drogo e şi el om… „Era ceasul speranţelor şi el visa la întâmplări eroice care, probabil, n-aveau să se petreacă niciodată, dar care-l ajutau totuşi să-şi mai dea puţin curaj.[…] Uneori se mulţumea chiar şi cu mai puţin, renunţa la ideea de a fi el singurul erou, renunţa la rană, renunţa până şi la rege, care-l felicita.[…] O bătălie doar, şi apoi ar fi fost poate mulţumit pentru tot restul vieţii.”
Pasul de la imaginaţie la halucinaţie e, uneori, foarte mic. Intr-o seară, lui Giovanni „i se păru că zăreşte pe podiş, puţin mai spre dreapta, chiar sub redută, o mică pată care se mişcă.”
Toţi din Fortăreaţă trăiesc cu speranţa că va veni ziua când tătarii îi vor ataca, şi atunci viaţa lor va deveni utilă. „Din pricina tătarilor înălţaseră zidurile fortăreţei şi îşi iroseau acolo atâţia ani din viaţă, din pricina tătarilor santinelele patrulau zi şi noapte ca nişte automate.”
Uneori, erau momente, întâmplări care-i scoteau pe apărătorii Fortăreţei din starea de inutilitate în care trăiau, pentru că acolo, duşmanii nu mai atacau, alte întâmplări în care să-şi dovedească iscusinţa militară nu se întrevedeau. Intr-o zi, „fusese de ajuns o împuşcătură , un neînsemnat foc de armă , şi Fortăreaţa se trezise din amorţeală. […] ei stătuseră mereu cu urechea aţintită spre nord ca să audă zvonul războiului ce avea să vină pe neaşteptate. […] oamenii se priviseră unii pe alţii în ochi, ca şi cum acela ar fi fost semnalul.”
Zvonul că ceva se întâmplă dincolo de zidurile Fortăreţei se răspândeşte fulgerător printre militari. „Câţiva spuneau că erau şi călare , şi pe jos, că înaintau în şir indian, că aveau chiar şi un steag. Aşa ziceau, iar ceilalţi se amăgeau că-i văd şi ei.”
Semnalul de apărare putea veni doar din partea colonelului Filimore, comandantul Fortăreţei Bastiani. „…soldaţii îl aşteptau să vină să inspecteze meterezele de la un capăt la altul. Urma să fie, într-adevăr, o zi mare pentru el, doar îşi închinase întreaga viaţă aşteptării acestei ocazii.”
Colonelul are îndoieli despre iminenţa atacului tătarilor. Orice ar fi, trebuie să-şi păstreze calmul şi să dea ordinul de mobilizare în jurul meterezelor doar când e sigur că duşmanul există! „Să fie prudent! Oh, cât ar dori să nu mai poată fi prudent, pentru asta şi-a irosit viaţa. I-au mai rămas atât de puţini ani, iar dacă nici de data aceasta nu e adevărat, înseamnă că totul s-a sfârşit! […] La sfârşitul vieţii, Filimore vedea sosind pe neaşteptate norocul, cu platoşa de argint şi sabia plină de sânge.”
Ceilalţi ofiţeri, mai tineri şi mai nesăbuiţi, erau oricând gata de luptă. „Ceilalţi ofiţeri de la fortăreaţă îi ieşiră în întâmpinare. Aceştia îl întâmpinaseră plini de încredere şi savurau dinainte ca şi cum ar mai fi făcut-o şi altădată , asprul şi puternicul miros al bătăliei.”
Toată agitaţia a fost lipsită de temei. După cum spune colonelul, „e vorba de trupe ale statului de nord, însărcinate să stabilească linia de frontieră, aşa cum am făcut şi noi cu mulţi ani in urmă.”
Giovanni Drogo se întoarce într-o scurtă permisie în satul său, dar totul s-a schimbat în acest timp, sentimentele dintre mamă şi fiu s-au răcit… „I se cuibări în suflet un sentiment de amărăciune. Părea că dragostea de altădată îşi pierduse strălucirea, ca şi cum între mamă şi fiu timpul şi depărtarea ar fi coborât încet un văl care să-i despartă.”
Până şi fosta lui iubită este acum o altă persoană. Dialogul despre starea vremii dintre foştii iubiţi, purtat de data aceasta într-un convenţionalism evident, relevă că totul s-a sfârşit… „Da, e prea cald, răspunse cu o voce obosită, şi amândoi înţeleseră că totul se sfârşise.”
Drogo începe să se împace cu ideea că niciodată nu vor fi atacaţi, că viaţa lui va fi lipsită de evenimente consemnabile în cărţile de istorie, aşa cum spune şi maiorul Ortiz: „An de an am învăţat să doresc tot mai puţin.”
Singurul lucru pe care-l poate aştepta Ortiz şi toţi din Fortăreaţă e momentul ieşirii la pensie, şi după aceea…nimic!
Trec anii, Giovanni Drogo începe să vadă lumea aşa cum e. . Descoperă altfel oamenii, altfel pe el însuşi. „Drogo îşi dădu seama că oamenii, oricât de mult s-ar iubi între ei, rămân întotdeauna cumplit de singuri, de izolaţi: dacă unul suferă, durerea este în întregime a sa. Când unul suferă, ceilalţi nu simt durerea lui,[…] şi aici se află pricina însingurării omului în viaţă.”
Trecerea timpului lasă urme…Drogo începe să nu mai urce scările câte două, ca odinioară…Crede că ar putea face oricând acele lucruri pe care le făcea în tinereţe. Refuză să creadă că încet-încet, şi vremea lui trece… „totul putea fi reluat oricând de la început, nu există nici umbră de îndoială; să se pună la încercare ar fi însemnat o probă ridicolă şi inutilă.”
Drogo şi colegii săi, Fortăreaţa Bastiani, toate se degradează…Zidurile încep să se surpe… „Porţiuni întinse de zid rămâneau nesupravegheate şi pe acolo pătrundeau gândurile întunericului, tristeţea de a fi singur.”
O viaţă irosită ca atâtea altele…Locotenentul de odinioară e acum un bătrân cu zilele numărate… „Lacrimi amare îi lunecau încet pe pielea zbârcită, totul se sfârşea îngrozitor de trist şi nu-i mai rămânea într-adevăr nimic.”
Moartea vine şi pentru Drogo… „Drumul se sfârşise: iată-l acum pe ţărmul singuratic al unei mări cenuşii şi uniforme, iar în jurul său nu se vedea nimic, nici măcar o casă, nici un arbore, nici un om, totul era aidoma, din vremuri imemoriale.”
Drumul fiecăruia dintre noi se termină într-o zi…La începutul drumului visăm mult pentru că putem mult, aproape orice. La sfârşit, pe măsură ce puterile noastre scad, visăm puţin, din ce în ce mai puţin… …şi vine o zi când poezia „Memento mori” a lui Eminescu capătă alt sens, cel adevărat…
„Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos, Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite Te încerci a scoate lapte din a stâncei coaste seci; …………………………………………………… „Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător.”
AUTOR recenzie: Horia Picu |
| Ultima actualizare Duminică, 14 Octombrie 2012 07:13 |
