1.Tainele existenţei

 Viaţa şi moartea sunt cele două taine cutremurătoare care marchează destinul, cele două borne – aparent antipodale – între care se mişcă existenţă. De ce aparent antipodale? Deoarece în profunzimea creuzetului divin al creaţiei, viaţa şi moartea se întreptrund desăvârşit şi necontenit, astfel că sfârşitul uneia se constituie în începutul celeilalte, şi ele amândouă coexistă într-un echilibru miraculos şi precar, spre bucuria şi deznădejdea omului angajat pe calea anevoioasă a gustării din fructul fericirii.

  Destinul omului şi al istoriei sale este aidoma unei scări în dublu sens: capătul de sus duce înspre culmi imposibil de atins fără o pregătire temeinică prin iubire, cumpătare şi înfrânare, în timp ce capătul de jos se îndreaptă spre hăurile fără fund ale abjecţiei şi satanicului. Fireşte, e mult mai uşor să cobori decât să urci, îndeosebi atunci când conştiinţa s-a hrănit cu himere şi s-a adăpat cu cocleala lui “Je m’en fiche”…De asemenea, sunt dese cazurile când faptele contrazic vorbele, ori cele în care oglinda conştiinţei este astfel reglată şi manevrată, încât ajunge să reflecte într-un mod statornic şi hiperbolizat doar faptele de cinste. Tot astfel, progresul material al societăţilor moderne, ca şi ghiftuirea până la îndobitocire a bogaţilor prea puţin preocupaţi de nevoile acute ale celor mulţi şi săraci, n-are cum să justifice şi să acopere gravele carenţe de ordin moral-spiritual ale omului civilizat. O civilizaţie, de altminteri, extrem de controversată, având în vedere primejdiosul dezechilibru dintre consumurile materiale tot mai accentuate şi împlinirile fundamental-umane din ce în ce mai firave.

...Pe curba dezvoltării umane, războaiele pot fi asemuite cu punctele de întoarcere ale unui grafic: o întoarcere brutală spre adevărata faţă a lucrurilor, aceea a bestialităţii, cruzimii şi egoismului, trăsături alarmante cu care omul zilelor noastre luptă să-şi clădească fericirea prezentă şi viitoare.

Războiul este el însuşi o taină dosită în pântecele destinului istoric, căruia, printr-o fiziologie socială defectuoasă, i se pun la dispoziţie de către grupurile oligarhice, complicate şi costisitoare supape de erupţie. Şi precum un vulcan în clocot, al cărui moment de intrare în erupţie poate fi stabilit cu o bună aproximaţie, tot aşa poate fi cunoscut momentul fatidic al declanşării conflagraţiei, dar, conflictul odată declanşat de ambiţiile şi interesele politicienilor, industriaşilor şi militarilor, cine poate stabili când va înceta şi cu ce jertfe umane se va încheia!

Nu astfel au stat lucrurile în timpul celor două războaie mondiale, care au zguduit din temelii lumea secolului 20, fără ca aceasta să-şi mai poată regăsi echilibru şi tăria fundamentelor?! Iar temeliile umane odată zdruncinate, ele au putut fi doar niţel cârpite şi proptite în decursul lungului război rece şi a nesfârşitei suite de războaie regionale ce s-au succedat, e drept, fără amploarea în timp şi spaţiu a celor două cataclisme mondiale, totuşi cu consecinţe imprevizibile pentru profilul moral-spiritual al omului zilelor noastre: un om rece şi grăbit, lacom, egoist şi dur până la agresivitate. Tot mai numeroasele atacuri teroriste în diverse puncte ale globului, ca şi bombardamentele nimicitoare din Iugoslavia, Afganistan şi Irak, supranumite războaie ultramoderne purtate cu arme inteligente, întăresc afirmaţia de mai sus în legătură cu trăsăturile de caracter dominante ale omului hipercivilizat şi mai puţin civilizat.

 2.Surprizele din faza premergătoare declanşării celui de-al II-lea război mondial

Pentru cine ia aminte cu atenţie la desfăşurarea ulterioară a evenimentelor mondiale, este lesne de dedus că aceste surprize s-au cristalizat încă din timpul primului război mondial.

Astfel, anul 1917 a fost un an fatidic pentru Rusia şi ţarul ei, Nicolae al II-lea. Aidoma anului 1905, când, după înfrângerile catastrofale din războiul cu Japonia, Rusia a fost cuprinsă de febra revoluţiei, tot aşa înfrângerile suferite în luptele cu nemţii şi austriecii s-au repercutat într-un mod specific în minţile sleite de oboseală şi lipsuri ale soldaţilor ruşi: dezertări în masă, împuşcarea ofiţerilor obsedaţi de disciplină, producerea de uriaşe breşe în front prin retragerea unor mari unităţi militare, fapt care a creat nesperate spaţii de manevră pentru nemţi şi a complicat situaţia de pe frontul românesc până aproape de colaps.

În aceste condiţii de haos total, ţarul abdică şi, în vidul de putere creat, s-a format un guvern provizoriu în frunte cu Kerenski, proces istoric cunoscut sub numele de faza victorioasã a revoluţiei burghezo-democratice.

Însă bolşevicii lui Lenin, Troţki et comp. doreau sã pună ei mâna pe putere. În acest scop, propaganda bolşevică se înteţeşte, armatele se descompun şi se demoralizează în pas cu procesul de bolşevizare, astfel că în octombrie 1917 toate condiþiile sunt coapte pentru deturnarea sensului democratic al revoluţiei şi însuşirea puterii de către bolşevici. Iar Lenin şi ai lui, odată stăpâni pe situaţie, s-au grăbit să încheie cu Puterile Centrale tratatul de pace de la Brest-Litovsk, fapt care a complicat enorm situaţia de pe fronturile din Balcani. (România, aproape în întregime ocupată de armata germană, este nevoită să se gândească la pace. Dar tratatul de pace ratificat de Parlamentul de la Iaşi, spre cinstea regelui Ferdinand I n-a fost niciodată promulgat de acesta...)  Pacea era nu numai un punct de onoare pentru conducătorii bolşevici, care au sesizat starea de lehamite a soldaţilor şi le-au promis acestora încetarea războiului îndată după preluarea puterii. Pacea a însemnat totodată o necesară gură de oxigen în vederea organizării Armatei Roşii sub comanda lui Troţki, cu scopul de-a contracara adversităţile ce se profilau la orizont – războiul civil şi rãscoalele dezlănţuite de cazacii de pe Don şi din Ural. Adicã o suită de măsuri care, dincolo de atrocităţile comise, au dus la întărirea autorităţii bolşevice şi, în final, la recunoaşterea internaţională a Uniunii Sovietice.

Dar se ştie că apariţia unei extreme, în cazul de faţă a extremei stângi, duce pe plan intern la ruperea echilibrului social, deci la apariţia unor reacţii de revoltă, iar pe plan internaţional creează condiţii pentru apariţia contraponderii sale – extrema dreaptă. Astfel au apãrut fasciştii în Ungaria lui Horthy şi Italia lui Mussolini, astfel s-au impus naziştii în peisajul politic al Germaniei.

Prin anii ’30, în Germania bătea din ce în ce mai tare vântul nemulţumirii şi al frustrării teutonice vizavi de pierderea războiului şi de condiţiile grele de pace impuse învinşilor de către învingători. Iar acest vânt cu rafale revanşarde, umfla tot mai promiţător pânzele corăbiei naţional-socialiste, ce-l avea la timonă pe zugravul Adolf Hitler.

Acesta nu era nici pe departe ceea ce s-ar putea numi un revoluţionar; nu era nici măcar neamţ pur-sânge, ci austriac. Dar prin forţa elocvenţei, el a ştiut să-şi atragă de partea sa sute de mii de germani cinstiţi şi milioane de lichele, unii fără căpătâi, alţii fără scrupule, însă cu toţii în căutarea unui rost în viaţă. Din prima categorie cei mai mulţi s-au dezis de Hitler şi doctrina sa după demararea dezmăţului morţii întărâtată până la demenţă de ură fascistă, rasism şi antisemitism. Doar cea de-a doua falangă – baza de masă a viitoarei politici hitleriste – s-a întărit continuu, îndeosebi după 30 ianuarie 1933, dată la care bătrânul preşedinte Paul Hindenburg, sub presiunea marilor trusturi (Krupp, Thyssen ş.a.) a semnat decretul de numire a lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar al Germaniei. De subliniat că în steaua lui Hitler şi în politica lui agresivă au crezut nu numai nemţi de prim rang, ci şi personalităţi de marcă din alte ţări, ca de pildă reputatul scriitor norvegian Knut Hamsun, laureat al Premiului Nobel.

După această surpriză de proporţii oferită de istoria buclucaşă, au urmat alte surprize, toate subsumate aceluiaşi ţel: declanşarea celui de-al doilea război mondial, pentru că – susţinea propaganda hitleristă – numai în acest mod naţiunea germană îşi va asigura spaţiul vital de dezvoltare. În ceea ce priveşte militarismul german în clocot, şi pentru el doar războiul reprezenta şansa revanşei şi a ştergerii umilinţei înfrângerii din primul rãzboi mondial.

Surprizele s-au succedat cu repeziciune, căci se părea că însuşi timpul face paşi mai repezi, parcă pregătindu-se să-şi ia avânt peste falia provocată în trupul istoriei de uriaşul cataclism:

a)Anexarea Austriei şi invadarea Cehoslovaciei, urmare şi a politicii conciliatoriste promovată de premierii Angliei şi Franţei;

b)Pactul Ribbentrop-Molotov privind delimitarea zonelor de interes ale Germaniei şi Uniunii Sovietice. Consecinţa directă a acestui pact a fost pierderea Basarabiei şi Bucovinei de către România, teritoriile respective fiind ocupate de către ruşi;

c)Dictatul de la Viena din 30 august 1940, un alt act samavolnic prin care Hitler impunea regelui Carol al II-lea cedarea Ardealului de nord-vest, de data asta în favoarea ungurilor. În acest mod nu numai că se satisfăceau pretenţiile teritoriale ale unui aliat fidel până la îngenuncherea Germaniei şi zdrobirea fascismului, dar însăşi Germania motorizată şi în acută criză de combustibili îşi crea un culoar lesnicios de acces la câmpurile româneşti de petrol de pe Valea Prahovei.

Germania, însă, cravaşată nemilos de sloganurile isterice ale lui Hitler, nu putea să se mulţumească doar cu mizilicuri. Grandoarea teutonicã afişată în mersul cadenţat al diviziilor, în scrâşnetul şenilelor, răpăitul automatelor şi zvastică, aspira la ocuparea întregii Europe şi la refacerea Reichului. Iată de ce zdrobirea Rusiei era văzută ca o necesitate, iar redobândirea coloniilor de peste mări şi ocuparea altora după victoria puterilor Axei, căpăta chipul unui act de justiţie în ochii nemţilor exaltaţi. Pentru atingerea acestor deziderate, aşa cum s-a vãzut foarte curând, diplomaţia nazistă nu s-a jenat să calce în picioare tratatele încheiate şi să dea de pământ cu angajamentele asumate.

3.Surprize dupã declanşarea celui de-al II-lea război mondial

   Al doilea război mondial s-a dezlănţuit la 1 septembrie 1939, odată cu atacarea Poloniei de către Germania. De fapt, având în vedere agresiunile anterioare acestei date, se poate vorbi de-o uvertură la cel de-al doilea război mondial, un gen de repetiţie macabră, prin care ţările Axei înţelegeau să-şi verifice potenţialul militar şi combativitatea trupelor.

  Aşa, bunăoară, în anul 1935 Italia fascistă atacă Abisinia (Etiopia), unul din puţinele state de pe continentul african ce nu fusese transformat în posesiune colonialistă. Rezistenţa abisinienilor ia sfârşit în mai 1936, prin folosirea de către Italia a gazelor toxice şi a bombardamentelor aeriene.

  Germania şi-a demonstrat sieşi şi celorlalţi superioritatea militară prin uşurinţa cu care în martie 1936, treizeci de mii de soldaţi pătrund în zona demilitarizată Renania, unde, la graniţa cu Franţa, vor construi puternica linie fortificată Siegfried. Apoi, în cursul anului 1938, cu concursul politicii împăciuitoriste practicată de anglo-francezi vizavi de Hitler şi pretenţiile lui tot mai sfruntate, acesta intră cu aceeaşi uşurinţă în Austria şi invadeazã Cehoslovacia.

  Şi tot pe-atunci, dar departe în Extremul Orient, armatele japoneze pătrundeau cu tot mai mari sacrificii în adâncimile Chinei, în cadrele unei agresiuni preconizatã scurtă şi fără replică, dar care văzând cu ochii se transforma într-un extenuant război de poziţii şi durată, cu consecinţe dezastruoase pentru trufia militară a imperialismului nipon.

  Iar dacă se au în vedere intensele acţiuni de spionaj, cu rol fie în accelerarea propriilor pregătiri strategico-militare prin capturarea unor secrete de excepţională importanţă, fie în dejucarea unor planuri ale potenţialilor adversari prin cunoaşterea acestora din timp şi prin luarea de măsuri adecvate, măsuri care merg de la furnizarea informaţiilor false şi intoxicarea reţelelor inamice, până la declanşarea conflictelor militare, atunci putem afirma fără teama de-a greşi că germenii celei de-a doua conflagraţii  au încolţit în minţile obsedate de revanşă, încă din timpul tratativelor de pace desfăşurate după primul război mondial...

  Richard Sorge s-a dovedit la acest capitol un agent de-o valoare încă neegalată până în prezent, atât prin durata neîntreruptă a activităţii desfăşurate, cât şi prin informaţiile de primă importanţă pe care le-a furnizat ruşilor. Născut în Rusia din mamă rusoaică şi tată neamţ, Richard Sorge, asemeni unui unchi de-al său, nutrea pronunţate simpatii socialiste. Dotat cu remarcabile însuşiri, indispensabile unui spion de înaltă clasă, precum inteligenţă, stăpânire de sine, farmec exterior, cultură aleasă, cunoaşterea la perfecţie a mai multor limbi străine (inclusiv chineza şi japoneza), tact şi perspicacitate în abordarea oamenilor, Sorge reuşeşte cu ajutorul fratelui său mai mare, apreciat om de afaceri german, să pătrundă în cele mai selecte cercuri berlineze, implicit în cercurile sus-puse ale nazismului.

  La sugestia Centrului, personal a şefului Berzin, Sorge – devenit între timp un faimos şi foarte gustat jurnalist, cere să fie trimis în Japonia în calitate de corespondent al ziarelor germane Frankfurter Zeitung şi Börsen Kurier şi al celui olandez, Amsterdam handelsblad. Ajuns la Tokio, el îşi înjghebează o valoroasă reţea de agenţi, din care făcea parte inclusiv japonezul Ozaki Hozumi, corespondent special al ziarului Osaka Asahi şi apropiat al prinţului Konoye, viitorul prim-ministru al Japoniei. Pe această cale şi prin relaţiile sale foarte apropiate cu ambasadorul german la Tokyo, Richard Sorge va reuşi să intre în posesia unor informaţii ultrasecrete, de-o importanţă covârşitoare pentru desfăşurarea ulterioară a ostilităţilor.

  După declanşarea războiului în Apusul Europei, şi în preajma atacului asupra Rusiei, în cadrul unei acţiuni dintre cele mai riscante efectuată de Ozaki taman în cabinetul primului-ministru, inclusiv cu fotografii, Sorge a fost în măsură să le comunice ruşilor o informaţie de cea mai mare importanţă: ignorând tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, Hitler de fapt pregătea în cel mai mare secret planul Barbarossa, adică atacul fulger împotriva ruşilor de la 22 iunie 1941!

   Apoi, când Rusia era cât pe-aci să gâtuită de nemţi, Sorge furnizeazã o altă informaţie de-o nepreţuită valoare: Deşi anglo-americanii doreau şi sperau din răsputeri că Japonia îşi va îndrepta atacul spre nord, respectiv spre Siberia şi Vladivostok, totuşi, nefiind pregătită pentru o asemenea campanie, politicienii şi strategii niponi aveau privirile îndreptate spre sud! Era o ştire atât de surprinzătoare, încât la recepţionarea ei, oficialii ruşi au clătinat neîncrezători din cap, iar Stalin mai abitir ca toţi. Pentru că ea, în cazul fructificării, oferea ruşilor în corzi o nesperată gură de oxigen, respectiv retragerea multor divizii din Orientul Îndepărtat şi aruncarea lor pe fronturile din Europa, pentru astuparea enormelor breşe provocate de diviziile germane motorizate. Ceea ce s-a şi făcut niţel mai târziu, adică atunci când cursul evenimentelor a confirmat adevărul cuprins în informaţia cu pricina.

 Aceasta, de altminteri, a fost ultima ştire transmisă la Centru, întrucât imediat după aceea întreaga reţea a fost capturată de contraspionajul nipon, iar Richard Sorge şi Ozaki Hozumi, după un proces lung şi întortocheat, au fost condamnaţi la moarte. Ceilalţi membri, funcţie de vina dovedită fiecăruia, s-au ales cu mai mulţi sau mai puţini ani de temniţă. Alcătuită astfel încât doar Sorge avea cunoştinţă de toţi membrii, reţeaua şi-a încetat existenţa în anul 1941, după o activitate neîntreruptă de nouă ani! O performanţă de-a dreptul uluitoare, dacă se are în vedere proverbiala vigilenţă a poliţiei secrete japoneze.

    ...Iar Japonia şi-a început expansiunea din Oceanul Pacific prin atacul de la Pearl Harbor. La vremea respectivă, pentru foarte mulţi americani – militari şi civili – a fost o adevărată enigmă atacul efectuat de aviaţia japoneză pe fondul unei totale relaxări americane. Atacul s-a produs duminică dumineaţa. Se ştia cu precizie data şi ora atacului, deoarece serviciile secrete americane deja intraseră în posesia codului japonez, prin urmare erau la curent cu conţinutul tuturor mesajelor şi comunicatelor trimise de la şi spre ambasada niponă din SUA. Dar nu s-a luat nici o măsură evidentă de preîntâmpinare şi respingere a agresorilor, atâta doar că din ordinal personal al preşedintelui Roosevelt au plecat din Pearl Harbor cele trei portavioane şi cinci crucişătoare grele de tip nou. În rest, parcă japonezii au fost invitaţi să atace: toţi comandanţii liberi, nici o măsură de apărare, ba mai mult, avioanele şi vapoarele rămase, erau înşirate ca mărgelele pe aţă, ţinte ideale pentru escadrilele japoneze care se apropiau cu un uruit infernal, fără a întâmpina cel mai mic obstacol în drumul lor nimicitor.

   De-abia după intrarea Americii în război, prin coroborarea faptelor s-a vădit că atacul de la Pearl Harbor, dimpreună cu jertfele umane şi pierderile materiale, făceau parte integrantă din planul perfid elaborat de Roosevelt şi sfetnicii săi, pentru ca într-un asemenea chip să provoace indignarea cetăţenească şi revolta Congresului vizavi de mişelia japonezilor. Noile condiţii create, au schimbat din temelii starea de spirit a americanilor. Cu toţii cereau intrarea de îndată în război pentru a răzbuna morţii de la Pearl Harbor, iar Congresul, în consens cu starea de spirit, s-a grăbit să ratifice declaraţia de război. Şi astfel Roosevelt a scăpat cu faţa curată de asediul insistenţelor lui Churchill, făcând tot ce omeneşte era posibil ca să-i scoată pe englezi de sub dărâmăturile Marii Britanii şi ale imperiului.

    Ultima turnantă a războiului a mai oferit o surpriză de proporţii: întâlnirea celor trei grei la Yalta. Sigur, surpriza nu constă în întâlnirea propriu-zisă dintre Roosevelt, Churchill şi Stalin. Aveau chiar datoria să se întâlneascã, deoarece reprezentau popoarele care au dus greul războiului şi care, în urma zdrobirii fascismului, constituiau noile puteri ce-şi asumau misiunea postbelică de-a pedepsi pe criminali, de-a configura noua hartă a Europei şi de-a delimita sferele de influenţă şi zonele de interes. Surpriza constă în locul ales pentru tratative – Yalta. Ca şi cum cei trei n-ar mai fi avut secrete unul faţă de altul; ca şi cum Roosevelt şi Churchill ar fi avut o asemenea încredere în Stalin, încât nici mãcar nu le-a pãsat că intră în casa acestuia, unde pereţii sunt înţesaţi cu microfoane, iar ei sunt urmăriţi pas cu pas.

 Oare cu ce i-o fi avut la mânã Stalin, de cei doi, cu toate problemele de sănătate ale lui Roosevelt, au optat pentru varianta jocului în deplasare?! Iar Stalin a aplicat atât de bine tactica tergiversării şi amânării, încât cei doi, sătui de aşteptare, au acceptat toate condiţiile sugerate ori răspicat formulate de tătucul Iosif, numai să se vadă odată scăpaţi din cleştele ospitalităţii bolşevice. Adică, precum nişte pere mălăieţe, au căzut în plasa lui Stalin şi i-au făcut în întregime jocul. Aşa se face că occidentalii au contribuit din plin la sporirea prestigiului lui Stalin, care – mai încape vorbã? – cu concursul lor, a fãcut din Rusia o mare putere. Prea târziu au realizat anglo-americanii că de fapt au câştigat rãzboiul dar au pierdut pacea. Deja era în plină desfăşurare războiul rece...

AUTOR: George Petrovai